Marina Dumitrescu este fără îndoială o voce cunoscută. BBC, RFI, Europa Liberă, Radio România Cultural, au fost tot atâtea prilejuri de a o cunoaşte, din 1988 şi până în prezent. De ceva vreme încoace Marina Dumitrescu a ales să îşi facă auzită, cu discreţie şi eleganţă, şi o altă voce. A ales poezia.

Debutul din 2002 la editura Aritmos cu volumul Caiet roman, a fost întâmpinat de critici cu un entuziasm bine temperat. Numitorul comun al tuturor cronicilor apărute atunci pare să fi fost, foarte simplu şi în cea mai banală accepţiune, frumuseţea. De la frumuseţea grafică la cea a versurilor. La patru ani de la debut, volumul Călătorind în marea interioară se păstrează între aceleaşi coordonate estetice dar aduce ceva în plus, un gust dulce-amărui, discret şi melancolic, de poezie distilată îndelung şi în taină.

Dacă am încerca să trasăm o fiziologie a poeziei Marinei Dumitrescu, paradoxal, cel mai dificil este să pornim de la vers. Cu cartea închisă şi cu o lectură proaspătă în minte persistă senzaţia că ai putea vorbi la nesfârşit fără a spune lucruri lipsite de pertinenţă. În faţa versurilor însă, toate gândurile care până atunci zburdau fără grijă pălesc. Deschidem la întâmplare şi citim: şi cuvâtul om e greşit şi/ apă e greşit, speranţă e greşit// rotund şi pătrat/ şi oblic/ (ploaia oblică/ din Olisipon)/, şi cer şi vânt şi pom.// Nici o rimă nu stă locului.// şi înţelegere e greşit şi/ înţelepciune,/ cuvântul dreptate e strâmb.// Lista nu se mai termină,/ azi cuvintele sunt pe ducă// orbecăind// am nevoie de ele vii/ neparfumate/ să-mi spele/ greşeala cea cu fapta/ sau cu gândul.// dar şi cuvântul/ greşeală, e, astăzi,/ greşit// aerul se sufocă/ din pricina mea. (Astăzi, ...nici o scăpare). Poemul pare a fi incantatoriu şi hipnotic, o lungă zicere în egală măsură spontană şi premeditată, ca şi cum dicteul automat s-ar amesteca indisolu