Fosta profesoara din Nitchidorf preda cu incapatanare coerenta dizidentei, cu dramele ei. Preotul din Rosia propovaduieste curajul spovedaniei oneste, cu dramele lui. Destine radical opuse, Hertha Muller si Eginald Schlattner se intalnesc undeva in marea literatura. Cei doi inseamna doua atitudini publice slab frecventate de scriitorii romani. Nobelul pentru Hertha Muller ar trebui sa fie un moment de rusine pentru noi toti, nu de mandrie patriotarda.
Hertha Muller nu apartine literaturii romane, doar tema si personajele au legatura cu mizeria universului romanesc sub comunism. Noi i-am livrat, si inainte si dupa '89, motive autentice de oroare, am cutremurat-o apoi cu indiferenta noastra fata de trecutul totalitar. Literatura romana n-a reusit sa nasca nici o Muller, nici un Schlattner.
O cultura minora, scrisa de oameni cu destine aproximative, nici nu putea scrie autentic despre o mare tema - anularea individului in lumea totalitara. Ne salveaza totusi eseistica unor Virgil Ierunca si Monica Lovinescu, memorialistica fostilor detinuti politici, o mana de mari dizidenti, pretioasele recuperari de la Sighet, raportul Tismaneanu si alte cateva reparatii istorice.
Dar literatura a sarit peste dramele comunsimului sau, daca s-a intalnit cu ele, n-a produs mari capodopere. N-a reusit sa puna o mare tema - individul strivit de totalitarism - in circuitul literaturii universale, asa cum au facut-o Hertha Muller sau Eginald Schlattner.
Poate v-ati intrebat, citindu-i pe toti marii scriitori romani care astazi ii aduc elogii: Ei de ce n-au avut curajul Hertei Muller inainte de '89? De ce le lipseste colaborationistilor onestitatea unui Eginald Schlattner, fie si tardiva?
Am vazut-o intr-un interviu la TVR realizat prin 2007 si prezentat in reluare joi seara, cand i s-a decernat premiul Nobel. Hertha Muller punea in
