Cel mai mare reproş pe care deputatul Cătălin Rădulescu (PSD) îl poate face sorei sale, arestată pentru trafic de droguri de mare risc, nu este faptul că a comis câteva infracţiuni grave din Codul Penal, ci că a atras atenţia asupra lui. Sursa: EVZ

Rădulescu stătea bine camuflat în fauna din Parlament. În Piteşti i se spune Berlusconi, fiind o combinaţie rară de nabab de carton şi fante de mahala, sclipicios şi alunecos ca un peşte învelit în mucus. Mă feresc de generalizări heirupiste şi nu lovesc niciodată cu barda la grămadă, dar cred că puterea legislativă şi-a găsit în Cătălin Rădulescu simbolul pe care îl căuta.

Supradimensionarea face ca actualul Parlament să semene cu un ceaun cu zeamă în care plutesc faliţi care speră să se reinventeze, arivişti burduşiţi cu dosare la DNA, indivizi într-o dungă, pe care ţi-e imposibil să-i iei în serios, şi slugile mute ale unor ciocoi locali şi regionali. Drojdia o reprezintă 20-30 de „gulere albe”, şalăii pântecoşi care fixează ritmul României – o curgere lentă asemănătoare apelor mâloase ale unui fluviu ce nu poate fi cuprins cu privirea.

A devenit o noţiune subînţeleasă faptul că în Parlament e multă neseriozitate, iar amestecul de exotism şi lume interlopă e tratat cu un zâmbet în barbă. A furat, a violat, a prizat cocaină, a făcut câteva luni de arest preventiv şi apoi a ajuns parlamentar – se poate, nimeni nu-i perfect, dacă lumea are încredere în el, e de-ajuns… Aşa-i democraţia. Aşa se explică de ce Gabriel Biriş - la care am văzut una dintre cele mai coerente şi substanţiale campanii din 2012 – n-a intrat în Parlament, iar Cătălin Rădulescu da. Biriş e expert în politici fiscale şi ar avea ce povesti despre soluţiile de repornire a economiei, iar Rădulescu e tătic în gherilă politică şi mişmaşuri locale.

Poporul nu face diferenţa, pe niciunul dintre ei nu-i poate distinge în bruiajul discursur