La cîţiva kilometri de Budapesta, pe un tăpşan însorit, te întîmpină de la distanţă un Marx şi un Lenin uriaşi, proiectaţi pe arcadele monumentale ale intrării în muzeul comunismului. În interior, cîteva zeci de statui adunate aici din întreaga Budapestă, reprezentînd eroi ai istoriei proletare maghiare, care ai jura însă că sînt fraţi de sînge cu propriii noştri eroi din aceeaşi perioadă. Printre picioarele imense ale unui personaj revoltat din aceeaşi familie cu ţăranul nostru de la Obor, doi copii se dau pe tobogan. Statuile şi basoreliefurile sînt aşezate cu grijă în cerc, puse în valoare, într-un discurs muzeografic corect, dar fără emfază. Cu una sau două excepţii, sînt urîte, monumental de urîte. La ieşire, cumpărăm pe bani buni o cutie de conserve cu "aer comunist" şi o carte poştală cu muzeul, pe care scrie doar "cîndva, în Budapesta". Pînă la maşină, ne însoţesc sunetele triumfale ale unui CD cu "the best of communism". Comparaţiile sînt inevitabile. Probabil că această exorcizare a comunismului, rece şi ironică, nu este lipsită de legătură cu faptul că ei au avut un 1956 - îşi dă cineva cu părerea. Probabil. Mie îmi aduce aminte însă de o cercetare la care am participat la începutul anilor '90 şi care viza rescrierea memoriei în ţările ex-comuniste. Timp de zece ani, acelaşi eşantion din fiecare ţară din Europa de Est urma să-şi povestească amintirile din perioada comunistă, răspunzînd din doi în doi ani la un ghid de interviu alcătuit cu grijă de un grup de cercetători francezi care iniţiaseră acest studiu.

Era fascinant de urmărit cum la doar doi ani de la căderea comunismului, imaginea propriei lor vieţi se schimba deja în raport cu cele povestite imediat după 1990. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult atunci a fost însă faptul că traiectoriile memoriei păreau să se despartă deja după prima repetare a interviului, polonezii şi cehii fiind î