Din disperare, sotia celui disparut ajunge la concluzia ca e preferabil compromisul pierderii vietii. In aceste pagini, durerea sa autentica neaga orice detasata pledoarie despre martiriul obligatoriu, necesar pentru pastrarea onoarei. Exista carti a caror cutremuratoare incarcatura confesiva le scot din sfera esteticului, pe care nu mai avem dreptul sa il absolutizam, ci sa-l dibuim in tensiunea mentinerii la cote inalte a unor principii morale, etice, care slujesc adevarul, iar nu fandoseala alexandrina. Arhipelagul Gulag, reconstituirea lui Soljenitin, este printre titlurile pe care nu as ezita sa le numesc printre marile opere ale omenirii. Din aceeasi familie fac parte si memoriile Nadejdei Mandelstam, adunate sub titlurile graitoare Fara speranta si Speranta abandonata (aparute in 2004, respectiv 2005 la Polirom). Citeva succinte date biografice, mai intii, inainte de a decupa un pasaj cit se poate de elocvent pentru ceea ce este comunismul real, pentru ceea ce poate face el din om. Sotia marelui poet Osip Mandelstam, autoarea incearca sa isi asume moartea sotului in lagarul sovietic, ca urmare a unui comportament demn, ce echivala cu simpla conservare a personalitatii, a unor principii de onoare. Cartile sale se numara, astfel, printre cele care au reusit sa zdruncine credulitatea unui Occident care inca mai credea, superficial, in miracolul comunismului. Or, invatam de la acesti curajosi scriitori, care joaca rolul unor constiinte nepatate, comunismul nu are nimic de-a face cu utopia propagandistica, ci cu absurdul devenit norma. Rememorind prestatia morala de o nestirbita verticalitate a lui Osip Mandelstam, consoarta indoliata aduce in prim-plan o problema de prima importanta: aceea a martiriului unor scriitori nu indepartati de genialitate, cum ar fi amintitul poet sau Velimir Hlebnikov, unul dintre cei mai mari creatori de limbaj din poezia secolului trec