Am auzit, nu sunt sigur, că ar fi contrar legii să afirmi în public - iar să scrii, şi mai abitir - că poporul tău este prost. O astfel de alegaţie scandalizează instantaneu, scoate din bârloage patrioţii de paradă şi dă oricârui "român verde" prilejul să ridice un deget acuzator spre duşmanul poporului. Acesta e motivul pentru care, în discursul public, atributul cu pricina este înlocuit prin altele două, absolut inocente: "sărac" şi "needucat", ele evoluând într-un tandem intercondiţionat: "Suntem prea săraci, de acea suntem needucaţi".
Oferind un orizont de speranţă, tandemul aruncă instantaneu vina pe alţii care, stăpânindu-ne – pe "noi, românii" –, fie nu ne-au educat, fie ne-au pervertit – "turcindu-ne", de pildă –, fie, jefuindu-ne şi aducându-ne în sapă de lemn, ne-au făcut să nu ne mai ardă de educaţie, îngrijoraţi nevoie mare de ziua de mâine şi de ce punem copiilor pe masă.
Bun, mi-am zis, dacă educaţia nu ţine de lumina unui neam, atunci cum se face că alte neamuri sunt totuşi mai educate? Cum se face că nu au fost ele obidite, asuprite, pervertite şi îngrijorate de ce pun copiilor pe masă, într-atât încât să uite să se spele, să fie ordonate, paroliste, punctuale, demne, unele necunoscând, practic, corupţia. şi cum de nu am fost "noi, românii", cei care i-am asuprit pe alţii, făcându-i să nu le mai stea capul la fineţuri ca tăiatul unghiilor, vorbirea cuviincioasă, spălarea pe dinţi sau protejarea naturii. Aşadar, dacă mereu altcineva trebuie să facă educaţia – unui in-divid sau unei naţiuni –, era firesc să îmi pun întrebarea despre cine o fi fost întâiul educat. Întâiul educat al lumii sau măcar cel al unui ţinut oarecare, locuit de oameni educaţi. Căci cineva trebuie să fi fost.
Judecata asta m-a dus iute la impas, fiindcă mereu cineva, un ne-cunoscut fără chip, se băga în faţă, educându-l pe presupusul meu în
