"Georgele, mânca-ţi-aş obrăjorii tăi!", "uite o ciocolăţică pentru fetiţa mămicii", "băieţelu' lu' tăticu", se ştie! Diminutivele sunt o formă de alint, adică de a-ţi exprima dragostea în forma ei debordantă. Diminutivele te ajută enorm atunci când bagajul lingvistic ţi s-a deschis şi s-a răsturnat pe undeva, cândva, demult, întâmplător, pe parcursul vieţii. La fel te ajută atunci când imaginaţia ţi-a pornit-o de nebună, razna, prin porumbiştea sentimentalismului. Diminutivele sunt ceva dulce-dulce-de-tot, extraordinar de dulce, formidabil de dulce, fenomenal de dulce. Fatal de dulce! Diminutivele pot fi de asemnea o formă de regres existenţial. Te ciuceşti lângă viaţă, te lasi pe vine în faţa anilor. Orizontul diminutivelor este unul paradoxal: deşi foarte limitat (nu poţi să zici spre exemplu "televizoraş" sau "coridoraş" ori "coridoruţ", "bibliotecuţă", nu merge, "senatoraş" , "deputăţică", "ministrel" s-ar confunda cu "menestrel".
Care e diminutivul de la "preşedinte" ? Nu e!) el este, orizontul diminutivelor, despre asta e vorba, în cazul în care divagaţia a fost prea lungă şi a uitat cineva, carevasăzică universul diminutivelor deşi e foarte limitat, este totuşi extrem de amplu. Pentru că drăgălăşenia lor este inegalabilă atunci când diminutivele sunt folosite în combinaţie cu o doză de ramolisment senil, bine cântărită. Nici prea mult, atenuează efortul conştient - cum ar veni, actul artistic - nici prea puţin, pentru că atunci întreaga construcţie gestico-verbală se prăbuşeşte în umilinţă fără sens. Ia imaginaţi-vă: un bărbat în toată firea, întreg şi la cap, şi la trup, îmbrăcat decent, om în câmpul muncii, cum pe bună dreptate ar fi încadrat de către o privire scrutătoare şi atot-prezidenţială, ar intra într-un magazin de mezeluri şi ar vorbi aşa: "săru' mânuşiţele domnişorică, aş dori şi eu un cârnăcior, un colţişor de brânzică şi puţintel-puţi