În majoritatea cercetărilor asupra corupţiei pe care le-am văzut, în general sondaje de opinie, sînt amestecate în aceeaşi găleată lucruri foarte diferite. Ceea ce se măsoară de fapt este o nemulţumire difuză avînd drept surse, pe de-o parte, experienţele directe ale cetăţeanului în interacţiunea cu diverse autorităţi ale statului de nivel mai mărunt sau cu furnizorii de servicii (de la primării, poliţie şi regii locale la cabinete medicale sau şcoli); iar pe de altă parte, percepţia indirectă, filtrată prin media, a "marii corupţii", unde mizele sînt sensibil mai mari. Numai că acesta este un amalgam de fenomene cu cauze multiple. Deci soluţiile de combatere nu pot fi nici ele monolitice. Bunele intenţii nedublate de analize realiste ne duc la exerciţii pompieristice de genul "comisiilor anti-corupţie" care, destinate din start eşecului, nu fac decît să alimenteze şi mai mult cinismul popular. În exemplul de mai sus, amestecarea actelor de corupţie propriu-zisă (atunci cînd în tranzacţie sînt implicaţi funcţionari publici care îşi folosesc funcţia pentru a extrage foloase personale sau de partid) cu plăţile neoficiale pentru acces la unele servicii mai speciale, precum sănătate sau educaţie, e o greşeală, tehnic vorbind. În acest din urmă caz avem de-a face cu bunuri al căror preţ este menţinut foarte scăzut de către stat, din motive sociale. Ca atare, aşa cum ne învaţă cel mai elementar manual de economie, cererea depăşeşte oferta, apare penuria, iar consumatorii sînt dispuşi să plătească un preţ suplimentar pe sub masă, din moment ce pe deasupra mesei nu li se permite. Fenomenul ar trebui să ne fie foarte familiar, cel puţin celor care îşi mai amintesc de anii '80, penuria de bunuri teoretic accesibile tuturor era generală, de la benzină, la hîrtie igienică şi pastă de ras, iar fiecare plătea preţul suplimentar cum putea: ori în bani, ori non-monetar prin t