Mosteniri ale rinduielilor politice antedecembriste, teatrele nationale din Romania incearca, de aproape doua decenii, sa-si redefineasca identitatea. Silite de noile imprejurari. Fiecare cum se pricepe sau nu. Unele au facut-o mai coerent, cu continuitate. Altele, cam la-ntimplare, sincopat, preferind inertia, plasindu-se in siajul lui „las’ ca merge si-asa“, golind de substanta titulatura de pe frontispiciu. Care, in multe cazuri, a ramas o simpla inscriptie.
Variatiile de ton institutional au depins de anvergura artistica si de ambitiile directorilor si ale echipelor pe care s-au straduit sa le articuleze. Ca intreaga societate romaneasca, si nationalele noastre stau sub semnul lipsei de reforma, al unei legislatii incomplete si confuze, al unui pagubos amestec al politicului, al unei ambiguitati de proiect estetic.
„Teatru National caut misiune artistica. Rog seriozitate“
Cel mai ingrijorator e faptul ca nici cei care le conduc, nici cei care figureaza (pina la pensie) in schema de personal, iar publicul cu atit mai putin, pentru ca, in fond, nu-i problema lui, nu stiu foarte exact care e, de fapt, misiunea artistica a unui teatru national. La o institutie de gen din tara, aflata de ceva vreme in vrie artistica, la prima intilnire cu presa, un jurnalist l-a intrebat, firesc, pe noul director ce intelege domnia sa prin sintagma „teatru national“, ce continut intentioneaza sa-i dea? Priceput la vorbe, cel care abia cistigase concursul printr-un proiect managerial ditirambic, din care apoi n-a mai realizat mare lucru (fiindca „merge si-asa“), a evitat raspunsul. Habar n-avea cum urma sa remodeleze profilul estetic al institutiei in fruntea careia ajunsese. Pe care n-o cunostea, intrucit nu mai calcase pe-acolo mai bine de un deceniu. Atunci de ce se inhamase la o asemenea misiune dificila (ulterior s-a dovedit chiar imposibila)? Deoa
