La noi, la Dilema, lui Caragiale i se spune Patronul. Sîntem, care va să zică, subiectivi atunci cînd vorbim despre el şi am putea fi acuzaţi că nu ţinem cum trebuie cumpăna dilemelor. Cu toate acestea (sau tocmai de aceea? - iată o dilemă), nu se putea să nu-i dedicăm, mai devreme sau mai tîrziu, un număr. O facem acum, şi pentru că 2002 este "Anul Caragiale", dar şi pentru că el este, cum se spune, prezent printre noi. Altminteri, Caragiale se pretează destul de greu la "manifestări omagiale", la "sărbători de suflet şi simţire românească": nu poţi pentru ca să-l abordezi cu pioşenie şi sentimente de înălţare spirituală, depunînd coroane de flori şi participînd la slujbe de pomenire, fără teama că de undeva, de Dincolo, Maestrul îşi rîde de gravitatea pioşeniei tale... Grupajul care urmează nu vrea să fie cîtuşi de puţin "monografic", nici să aducă vreo contribuţie la "mai buna cunoaştere a operei lui Caragiale". E suficient de cunoscută, pînă într-atît încît - după cum au observat de mult criticii literari - unele dintre expresiile personajelor sale au intrat în uzul comun, iar pe stradă ori la televizor avem mai tot timpul

impresia că zărim pe cîte cineva care "seamănă" cu Lache ori cu Mache, cu Leonida ori cu Caţavencu, cu Ziţa ori cu madam Piscupescu. Am adunat la un loc cîteva opinii ale unor oameni diferiţi, rugîndu-i să gloseze în jurul "actualităţii lui Caragiale", o temă veşnic adusă în discuţie şi - se pare - sortită pe termen lung confirmării în lumea noastră. Am invitat, aşadar, să se pronunţe nu doar literaţi, dar şi cîţiva oameni care au alte ocupaţiuni. Fiind vorba de un clasic, le-am dat cuvîntul şi unor elevi, pentru care opera lui Caragiale e subiect de studiu obligatoriu, şi l-am rugat pe profesorul lor să comenteze felul în care cărţile şcolare şi paraşcolare tratează scrierile lui nenea Iancu. În fine, subiectivi fiind şi asumîndu-n