Verbul a cafti a fost atestat încă din anii '30, cu sensul fundamental "a lovi, a bate; a da o lovitură": "L-au turnat şi l-au caftit fraierii în grubă"; "I-am caftit una" (P. Ciureanu, "Note de argot", 1935). Se pare că a avut succes, pentru că apare în majoritatea contribuţiilor lingvistice despre argou ale vremii (V. Cota, Argot-ul apaşilor, 1936, Al. Vasiliu, "Din argoul nostru", 1937, V. Chelaru, "Din limbajul mahalalelor", 1937, C. Armeanu, "Argot ieşean", 1937 1944 etc.). Între timp, şi-a lărgit mult sfera de circulaţie, intrând în zona de interferenţă dintre argou şi limbajul familiar. Are destul de multe atestări în literatură: "Zi, faceţi pe-ai dracului...? Acum vă caftesc!" (E. Barbu, Groapa, 1974: 252); "Presupun că mai aveau pe cineva de caftit" (G. Arion, Atac în bibliotecă, 1983: 25); "Prinsese în cele din urmă doi păianjeni de pământ şi îi pusese să se caftească" (Desant '83: 358) etc.; este cuprins în dicţionarele generale curente, dar şi în toate glosarele şi dicţionarele actuale de argou (T. Tandin, 1993, N. Croitoru Bobârniche 1996/2003, G. Volceanov 1998/2006). Nici în presa actuală apariţiile sale nu sunt deloc rare: "Ghici cine pe cine cafteşte?" (Ziua, 4.05.2009); "Moscovitele îşi caftesc bărbaţii" (bucuresti-info.com, 1.04.2006); "S-au caftit în trafic (Cancan, 7.07.2009) etc.
Originea verbului nu este însă deloc clară. DEX (şi, urmându-l, Micul dicţionar academic, Noul dicţionar universal, Dicţionarul explicativ ilustrat) indică drept etimon un ţigănesc cafti sau kafti. Numai că o asemenea formă nu apare în Micul dicţionar rom-român al lui Gh. Sarău (1992), după cum nu apărea nici în alte glosare, mai vechi, ale limbii romani (la M. Kogălniceanu, A. Vaillant, G. Potra etc.); Nici autorii care s-au ocupat de elementele ţigăneşti din română - Al. Graur, A. Juilland, Vl. Drimba - nu pomenesc de existenţa vreunui cafti între
