"De Pasti invie toata lumea, spunea, asta-i regula lasata de Dumnezeu". Cu timpul m-am deprins si eu cu tehnica propriei inselaciuni si am inceput sa cred in spusele Turcanitei. "La inceput a fost cuvintul"... Vom auzi curind "La inceput a fost cuvintul si cuvintul a fost al lui Dumnezeu si Dumnezeu a fost cuvintul", si din nou vom accepta aceasta formula criptica, atit de misterioasa, incit sensul ei se ascunde in obscuritatea misterului; si iarasi ne vom prosterna in fata neintelesului. Nu poate fi inchipuita o mai abila formulare a unei abstractii; sugereaza "definitivul" si impune primatul "neintelegerii". Deplina frumusete a acestei ziceri consta, parca, in poetica ei ascunsa, transpusa in filosofie. M-a obsedat din copilarie, la o virsta cind primatul "tainei", al sentimentului, este deasupra capacitatii logice. Eram atunci in anii ignorantei, cind intrebarile pe care mi le puneam aveau un unic raspuns: in interdictia (suprem tabu) "credo quia absurdum", crede (tocmai) pentru ca este absurd, formula doctrinara pe care, desigur, nu o cunosteam, dar o resimteam; copiii traiesc in aceasta zodie a neintelegerii, a uimirii, a credulitatii si a candorii. Nu inseamna ca nu sesizam neputinta patrunderii tainelor religiei; aveam o minte iscoditoare, care devenea, pe aceasta cale, pacatoasa. Cele doua-trei saptamini dinaintea Pastelui erau framintate in mintea mea de intrebari metafizice. Mai ales misterioasa Inviere mi se parea de neconceput. Aveam, pe la sase-sapte ani, si pacatul indoielii; dar nefiind capabil de abstractizari, ma limitam la realitatile concrete. Cunosteam adevarul vulgar, insa exprimat transant si indiscutabil, ca "mortul de la groapa nu se mai intoarce". Moartea, in mintea mea de copil, constituia o stare definitiva, deci ireversibila. Acest "definitiv" il percepeam in toata ampla lui semnificatie severa; nu mai incapea nici o varianta, nici o alter