În ce fel s-ar prezenta realitatea românească în cazul în care corectitudinea politică ar fi aplicată şi respectată, ca parte a contractului social?
Cu ani în urmă, modul în care mă raportam la corectitudinea politică era mai degrabă unul ironic. Nu era vorba, cred, de faptul că eram mai tânăr şi mai lipsit de minte; ci de o percepere a politically correctness (PC) prin prisma exceselor sale, comunicate şi satirizate prompt prin caricaturi, glume şi istorioare „cu tâlc“ de către adversarii ei. Se poate spune că în societatea românească, după 1990, au ajuns mai întâi caricaturile şi bancurile cu corectitudinea politică, văzută ambiguu, fie ca un pericol teribil, fie ca un lucru care poate fi luat uşor în zeflemea. Înainte de a fi corecţi politic, am preferat să ironizăm corectitudinea politică; şi exact acest „traseu“ l-am parcurs şi eu, într-o formă neagresivă, totuşi vizibilă.
De la o vreme, mi-am dat seama cât aş fi greşit rămânând blocat în aceleaşi şi aceleaşi glumiţe cu Albă ca Zăpada devenind Neagră în manualele bieţilor copii americani, care, spre deosebire de copiii români, sunt supuşi unor asemenea pervertiri „politice“ ale imaginarului infantil... Dacă PC era iniţial, pentru mine, ceva îndepărtat şi abstract, fapt care mă făcea să râd de spiritul ei apelând la literă (cu scoaterea ei din ansamblu şi din context), treptat, a devenit ceva extrem de concret, prins în cotidianul raporturilor noastre sociale şi în experienţele, personale, de zi cu zi.
Dar pentru ca acest lucru să se întâmple, pentru ca PC să-mi devină simpatică şi aproape dragă, era imperios necesar ca manifestările pe care ea le circumscrie şi le taxează să devină atât de frecvente şi de evidente, atât de repetate şi de îngroşate ca tendinţă, încât logica „prohibitivă“ şi „punitivă“ a PC să se impună. Fiind un adept al libertăţii de
