"Dar care e miza alor noştri?" Caut de ceva vreme prin librării o carte în care să simt cum mă scurg, o carte care să mă confişte, care să mă înghită, o carte cu care, vorba aceea, să vreau să mor în mînă. Se-nţelege, o caut printre scriitorii tineri de la noi. Caut, de fapt, fără să realizez prea bine, un Makine, un Nabokov, un Durrell sau un Fowles, un Kundera sau o Berberova, o Yourcenar sau o Anaïs Nin, o Beauvoir sau o Kristéva, un Lodge sau un Roth. Pentru că aşa se întîmplă cînd există un... precedent. În acelaşi timp, ascult, din multe direcţii, numai văităturile acelor tineri: că piaţa de idei a fost confiscată de noii boieri români, că lor, tinerilor, nu li se dă OK-ul de publicare pentru că "firul roşu" funcţionează implacabil, că generaţia asta plină de talent, care a ajuns la maturitate, este permanent obstrucţionată, vîrîndu-i-se pumnul în gură, mă rog, aceeaşi arie pe diverse voci şi cu o mulţime de argumente care mai de care mai năucitoare, lucru uimitor astăzi, cînd numai cine nu vrea nu are o carte tipărită, avînd în vedere puzderia de edituri care tocmai asta aşteaptă: oferta tinerilor nervoşi. Drept e, nu o fi la îndemîna oricui să scoată o carte pe banii proprii, dar cu un mic efort, în funcţie de tiraj, lucrul este absolut posibil. Şi acei tineri ştiu lucrul ăsta. Cînd te afli cu un pas mai aproape de aceste voci care tot strigă că nu li se recunosc şi respectă drepturile, urletul devine şi mai deranjant, vacarmul de neînţeles. Ce vor ei, de fapt? Desigur, ceea ce vrea orice nouă generaţie: să dea jos de pe soclu foştii idoli, să-i decapiteze, să demonstreze că nu a fost vorba decît despre nişte idoli de nisip, să-i spulbere, praful să se aleagă de ei şi de amintirea lor, în vecii vecilor, amin. Din ce în ce mai asurzită de spectacolul vocilor, mă retrag printre celelalte cărţi: Anne Tyler şi Peter Høeg, Yasushi Inoue şi Alain de Botton,