Există, în România, cîteva locuri în care, odată ce ai apucat să pui piciorul, nu poţi să nu revii. Fără să te plictiseşti. Din categoria aceasta, cel puţin pentru mine, fac parte, printre altele, Sighişoara, Sibiu, Constanţa.
Am revenit la Sighişoara după vreo 5-6 ani (ce-i drept, am mai trecut o dată în fugă, dar nu am apucat să urc în cetate, deci e nerelevant). Ca şi Sibiul, Sighişoara va avea mereu… ceva. Nu e numai vorba că treci… graniţa în Ardeal, ci şi de o anumită aura, şi, cum ar zice iniţiaţii, "energie" pe care anumite locuri o au. Evident, vechimea lor, sentimentul istoriei, amestecate cu un alt estetic, aparţinînd unor timpuri cu criterii mai… tranşante au ceva de spus aici.
Sentimentul descris nu are mare legătură cu starea locurilor, cu măsura în care sînt sau nu renovate, zugrăvite, îngrijite… Desigur că toate acestea contează, că e mult mai normal să vizitezi nişte clădiri care nu se dărîmă pe tine şi care arată ca nişte căsuţe de turtă dulce. Dar, în cazul Sighişoarei, în ciuda "imperfecţiunilor" cetăţii, sentimentul de care spuneam tot nu se estompează.
Am ajuns acolo noaptea, pe o beznă aproape totală: cetatea nu stă prea bine la capitolul luminaţie nocturnă, dacă nu romantică, măcar cît să nu-ţi rupi picioarele. (În plus, era şi ceaţă.) Şi totuşi, atît cît am putut vedea era copleşitor. Nu conta că am fost cu un grup de copii care vedeau numai "ciobiturile" ei, locurile în care tencuiala era roasă şi gata să se prăbuşească. Pentru ei, sentimentul istorico-estetic de care vorbeam (încă?) nu exista.
A doua zi de dimineaţă, cînd am văzut cetatea nu doar în plină lumină, ci în mijloc de happening, au remarcat, pînă şi copiii… cîte ceva: au apărut doi membri ai gărzii, care ne-au salutat multilingvistic şi ne-au spus cîte ceva din istoria cetăţii. Chiar în faţa Turnului cu ceas. Cei doi, înarmaţi cu o tobă şi îmbrăcaţi
