Pedeapsa capitală
Gough ar fi putut fi socotit un cetăţean aproape model: îşi câştiga în mod cinstit pâinea, nu lua de la nimeni nimic ce nu i se cuvenea, îşi achita în mod regulat pensia alimentară, plătea la timp toate taxele, îşi ajuta prietenii la nevoie, era simpatic. Până ce se îmbolnăvi grav. Foarte grav!
Într-o bună dimineaţă, se trezi complet surd. La început, se enervă, sesizând cră n-a auzit clopoţelul ceasului deşteptător, ceea ce l-a făcut să întârzie la serviciu. El, care n-a întârziat niciodată în aproape douăzeci de ani de carieră! În graba mare, abia pe stradă observă că parcurge un univers complet tăcut. Parcă ar fi fost un peşte într-un acvariu. Tramvaiele, maşinile, oamenii, totul făcea parte din acel ocean mut. Se opri în loc şi inima începu să-i bată nebuneşte. Toată lumea ştie că lipsa auzului este un mare handicap. Aşa ştia şi el. Cum de i s-a întâmplat tocmai lui nenorocirea? Timp de câteva săptămâni trăi un mare sentiment de revoltă: de ce să păţească aşa ceva tocmai el? Şi de ce fără nici un avertisment? Fără a primi măcar şansa de a se feri, de a încerca nişte medicamente preventive! Sau măcar să fi fost lăsat să-şi i-a măsurile de rigoare!
După alte săptămâni, realiză că situaţia lui nici nu era chiar atât de disperată. Se revoltase mai mult din cauza prejudecăţii că surditatea ar fi un handicap. Între timp, învăţase că - nici vorbă! - cofoza (aşa îi spun specialiştii stării celor ce nu aud) are şi unele avantaje. De pildă, nu ai parte de toate bazaconiile din jur, nu eşti distras de tot felul de nimicuri, te poţi concentra cât vrei la ale tale. După o jumătate de an, obişnuindu-se pe deplin cu noua sa situaţie, descoperi şi alte numeroase avantaje ale surdităţii: de pildă, era scutit de multe corvezi din partea superiorilor, a obţinut un spor de bani pentru invaliditate, a început să
