„Azi a fost a 61-a zi a anului. Câteva minute de soare, dimineaţa, şi apoi iarăşi întuneric până la asfinţit. Când a venit noaptea am obosit şi m-a durut tare piciorul. Mă gândesc mereu «unde eram acum un an?». Dar nu mai contează. A trecut. Uite, mâine voi merge în parc să văd lampioanele pe cer.“ de Mihaela Dincă

Ştii cum e atunci când cunoşti de ani de zile pe cineva, dar preferi să îl ignori? Pentru că nu te-ai gândi că ar putea să facă parte din viaţa ta, atunci când viaţa ta este plină de alte prezenţe. Şi tinereţe, şi weekenduri lungi. Îmi amintesc doar că, deşi ne vedeam zilnic, nu ne salutam. Ne-am intersectat direct de două ori. Odată mi-a deschis uşa şi mi-am dat seama că s-a simţit obligat să mă salute. Iar cea de-a doua oară ne-am nimerit la aceeaşi masă, într-o seară de vară, la o terasă. M-a enervat groaznic pentru că tot apărea şi tot dispărea, ca o vedetă aşteptată în aceeaşi seară în mai multe locuri. Ştiu acum că nu-ţi place să fii vedetă.

Eu, el şi cârja mea Ani întregi am fost zi de zi la câţiva metri distanţă. El îşi aminteşte că eram prea frumoasă ca să mă bage în seamă. Paradoxal. Prea frumoasă şi prea rea, cum ar spune o melodie, „out of his league“. Dar s-a gândit la mine într-o vară când am ales să port o fustă cam scurtă. Nu e genul care să se uite după fuste... dar uite că de data asta a fost. Apropo, trebuie urgent să caut fusta aia. Ştii cum e când ţi se întâmplă ceva rău, atât de rău încât te întrebi de ce ţi s-a întâmplat ţie? Şi toată lumea îţi spune că ţi s-a întâmplat cu un scop. Că uite aşa ţi se va aranja viaţa, că vei înţelege care sunt oamenii care contează, că va apărea ceva în viaţa ta. Ca în filme, când în momente grele ei doi se întâlnesc şi uite aşa au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Negam tot acest scenariu pentru că eu ştiu mai bine şi eu mă descurc singură şi nu am nevoie de nimeni. Dar î