Steaua a reuşit un singur punct în primele două etape ale returului. Agoniseala este jalnică şi creează deranj. Mare deranj.

O iarnă întreagă steliştii au hibernat în visul frumos al recuperării handicapului care-i separa de Dinamo, iar acum se trezesc într-o realitate potrivnică. Cei care combină optimismul cu o considerabilă doză de inconştienţă consideră că obiectul visării colorate este încă realizabil. Plutirea lor este însă contrazisă de o realitate cu mult mai severă decât insuccesele din debutul returului. Dacă Steaua ar duce cu sine doar povara rezultatelor din meciurile cu Vasluiul şi Braşovul, poate că teoria şanselor teoretice pe care le mai păstrează încă în atingerea obiectivului propus nu ar suna chiar atât de caraghios. Dar când Steaua are în chiar interiorul clubului meciuri cu mult mai grele decât cele din campionat, speranţele încep să aibă consistenţa prafului de pe tobă.

Decontul cel mai sever al tensiunilor din interiorul clubului cade, fără nici o îndoială, în sarcina lui Gigi Becali. Câtă vreme nu este certificat ca sinucigaş patologic, sunt obligat să-l bănuiesc pe Gigi Becali de bune intenţii. Numai că maniera în care patronul Stelei încearcă să-şi materializeze bănuitele intenţii de bine este pur şi simplu dezastruoasă. Din cauza unui evident dezechilibru comportamental, accentuat mai ales în perioadele de criză, Gigi Becali se transformă în adversarul cel mai redutabil al propriei echipe.

Paranoia îi joacă feste. Orgolios peste măsură, Gigi Becali a luat grăbit prim-planul fotografiilor de succes ale Stelei. Nu a avut nici răbdarea şi nici modestia să aştepte, aşa cum s-ar fi cuvenit, ca recunoştinţa să-i fie oferită ca dar din partea realizatorilor de drept ai izbânzii. La fel de orgolios şi la fel de grăbit, atunci când echipa s-a aflat la greu, Gigi Becali a încercat să se detaşeze, să se sco