Nu vreau să ascundem, ca pe vremuri, gunoiul sub preş. Nu vreau să falsificăm realitatea, să trecem sub tăcere mizeria. Vreau doar să reabilitez virtuţile dozajului, ale stilului, ale ierarhiilor corecte.

Mircea Crişan, un mare actor de revistă pe care puţini şi-l mai amintesc, a riscat să spună, într-o emisiune de divertisment difuzată la radio prin anii '60, o glumă cu apropo. Suna aproximativ aşa: „Buletin de ştiri. New York: un bogătaş a ucis astă-noapte un tânăr de culoare. Paris: o grevă a muncitorilor feroviari a paralizat oraşul. Londra: datorită ceţii au avut loc în centrul oraşului câteva sute de accidente. Bucureşti: au înflorit salcâmii". Era o ironie la adresa presei autohtone, care consemna neîncetat orori capitaliste, în contrast cu infinitele rozuri „de la noi". După marea schimbare din decembrie 1989, lucrurile s-au „normalizat". Avem, în sfârşit, voie să vorbim şi despre ororile noastre. Televiziunile şi ziarele au primit cu entuziasm această dezlegare miraculoasă, fruct al luptei pentru libertate a poporului martir. Nu zic că „realităţile" nu oferă, cu asupra de măsură, materie primă pentru ample antologii de veşti proaste. Dar ar fi, poate, recomandabil, ca producătorii de televiziune să-şi pună din când în când şi alte întrebări decât cele legate de rating. Să reflecteze la efectul producţiilor lor, la răspunderea pe care o au faţă de telespectatorii de toate vârstele şi faţă de ei înşişi.

Chiar când „situaţiunea" e grav fisurată, nu ajuţi cu nimic transformând-o în polemică partizană, triplând cearcănele, manipulând geamătul ca să semene a urlet. Nu arăţi pasagerilor dintr-un avion zguduit de turbulenţe filme cu catastrofe aviatice. Nu prezinţi bolnavului cronic statistici despre mortalitatea ridicată a bolii sale, nu dai lecţii de înot descriind etapele înecului. Ştiu: oroarea se vinde bine. Ţoapa din noi adulmecă lacom mirosul