O sumară informare la nivelul internetului, care ne-a adus bibliotecile mai la îndemână, îndepărtându-ne totodată de cărţi, ar fi de ajuns să concepem fie şi conferinţe despre sionism. O sumară informare la nivelul internetului, care ne-a adus bibliotecile mai la îndemână, îndepărtându-ne totodată de cărţi, ar fi de ajuns să concepem fie şi conferinţe despre sionism. Sionismul ca ideologie, concept, istorie ori mişcare politică – la modul general, lucrurile ar părea cât se poate de clare. Plasat în vecinătatea mişcărilor naţionale italiene şi germane din secolul al XIX-lea, sionismul (termen inventat în 1891 de publicistul Nathan Birnbaum pentru a denumi dorinţa şi raţiunile evreilor de a se întoarce în ţinuturile de origine) se înscrie în spiritul epocii.
Ca în aproape toate celelalte teme istorice însă, expunerea faptelor îşi pierde claritatea şi limpezimea când indivizii implicaţi în ele îţi intră în câmpul atenţiei ca oameni cu biografii, personalitate, dorinţe şi interese distincte. Vieţile lor dobândesc uneori tragice amprente şi accente explicate prin “jocul destinului”.
Am mai spus-o şi cu alte prilejuri că, dintre toate mărturiile şi cărţile, amintirile lui Serge Moscovici (“Cronica anilor risipiţi”, Polirom, 1999) mi-au fost de mai mare folos în înţelegerea timpului când în România se produc adeziuni politice ca fenomene ale mulţimii. Antisemitismul – stratul de origine şi în sincopele comuniste şi sioniste ale propriei sale tinereţi – este explicat de psihosociologul francez de origine română prin analogie cu o anume tulburare psihică (sindromul lui Fregoli).
“Toţi voiau să afle care dintre cele două ideologii, sionismul sau comunismul, exprima adevărul şi cine avea să învingă, sioniştii sau comuniştii”, rememorează Moscovici dilema prietenilor săi din anii războiului. “De boala diasporei” voia
