O toamna blanda si carunta s-a ales a fi anotimpul prielnic al unei sinteze spectaculoase. Octogenarul Gheorghe Iacob, artistul care n-a avut orgoliul sa deschida nici o personala, a gasit acum cel mai potrivit moment sa se infatiseze publicului. Si nu o data, ci de trei ori.
Un netagaduit ramasag cu vesnicia. Trei expozitii - pictura si sculptura la Dalles, pictura si acuarele la Palatul Mogosoaia si sculptura si spatii ambientale in mozaic la sala Dialog a Primariei Sectorului 2 (vernisaj - 6 octombrie) - reprezinta, fara indoiala, evenimentul artistic cel mai de seama al ceea ce am putea numi “la rentree” din (altadata) Micul Paris.
Gheorghe Iacob este un truditor al artei a carui urieseasca putere de munca este impresionanta. Cu atat mai mult cu cat ea aduna mai bine de sase decenii de istovire in toate adancimile vazului, cand n-a fost zi in care el sa nu scociorasca prin ungherele intunecate ale realitatii, spre a aduna de acolo bulgari de lumina si a ne face martori la frumusetea lumii. Dar nu cum am fi vrut-o noi, ci asa cum a simtit-o el.
Astazi, bantuite de nevoia de sinteza peste o mie de lucrari de o plastica diversa - ecouri, fragmente, cioburi de timp, revelatii, teme abandonate si reluate, fulguratii stilistice - se cereau a fi vazute in acest spectacol in trei acte. Relationate insa subteran printr-o sintaxa foarte coerenta si o exigenta severa.
Fiindca pluralitatea aceasta nu este intamplatoare, nu are nimic din “logica” hazardului. Ea reprezinta mai degraba un sumar de eternitate, ca o ofranda lirica, incarcata de o indubitabila tandrete emotionala. Pe care, cu o modestie demna, si-o aduce siesi un spirit creator neobosit, ce-si trage sevele misterioase din campia Baraganului de jos. Va aduceti aminte, sesul acela nesfarsit, sanatos fantastic, pe care, altadata, cutreierau carduri din mitologicele dropii romanesti. Ca
