De ce cred eu ca trebuie promovat adevărul? Pentru că minciuna e mai atractivă, mai cool, mai trendy, mai cu vino-încoa şi de aceea oamenii o adoră. Pentru că adevărurile trebuie demonstrate, minciunile, nu. Şi pentru că orice adevăr păleşte în faţa unei fantezii drăguţe.

Am văzut nu demult un film care se numeşte The invention of Lying. Ideea este foarte generoasă, mie mi s-a părut extraordinară. Ca produs cinematografic, filmul are minusuri, dar este captivant prin ideea de la care a pornit şi pe care o urmăreşte cu obstinaţie. Actorul care joacă rolul celui care a descoperit minciuna este Ricky Gervais. Cred ca au mai scris şi alţii despre film, dar tema mi se pare incitantă.

Acţiunea se petrece într-o lume utopică în care nu există minciuna: oamenii nu ştiu să mintă, pur şi simplu. Un individ aflat într-o situaţie limită descoperă că poate minţi, adică poate spune altceva decât adevărul. Din momentul acela, viaţa lui ia o întorsătură spectaculoasă : devine lider, celebru şi dobândeşte iubirea unei femei frumoase. Individul descoperă că indiferent ce inventează el, cei din jur cred orbeşte, iar el obţine tot ceea ce îşi propune. Filmul nu e nicidecum o comedie, e doar o poveste cotidiană.

Aşa ni se întâmplă şi în viaţă : uneori jucăm partitura sincerităţii, dar nu e obligatoriu ca şi partenerii de scenariu să joace aceeaşi partitură. Alteori alegem partitura înşelatoriei, dar nu ştim niciodată cum vor juca actorii din scenariu. De aici, dramele, comediile şi tragediile existenţei noastre. De fapt, viaţa se joacă între adevăr şi minciună, pe de o parte, între performările adevărului şi ale minciunii, pe de altă parte. Despre performările din viaţa cotidiană scrie excelent Erwing Goffman (The Presentation of Self in Everyday Life, 1959), un autor pe care il recomand de fiecare dată cu căldură oricui, dar mai ales studenţilor masteranzi. Face