Pînă în septembrie, la Muzeul Naţional de Istorie a României, puteţi reintra pentru cîteva clipe în "Comunismul din România: 1945-1989". Vă întîmpină, cu volum echilibrat, fanfara militară cu muzica patriotică din boxele care redau sunetul anilor "Epocii de Aur". Două-trei acorduri sînt suficiente să îţi readucă în prezent comunismul aşa cum l-ai cunoscut ori, dacă eşti fericit şi nu ai trăit perioada, să te transpună în România postbelică.
Nu ştiu alţii cum sînt, dar mie lampa cu gaz, manualele de limba rusă rupte pe la colţuri, roase şi tocite, almanahul Cutezătorii, ceasul deşteptător mic şi albastru asemănător cu cel din casa părintească, cravata roşie cu tricolor, cămaşa albă cu număr matricol şi drapelul pe care jurai ca pionier al patriei mi-au trezit amintiri din copilăria trăită în anii â80, în blocul de 10 etaje din cartierul muncitoresc 23 August. Nopţi fără căldură în calorifere (pentru că Ceauşescu hotărîse că 16 grade sînt suficiente iarna în apartamente), seri cu lecturi la lampă sau la lumînare din pricina întreruperilor de curent, dimineţi cu cozi la pîine, zile de agitaţie şi propagandă şcolărească. M-am reîntîlnit cu ele la Muzeu.
Expoziţia "Comunismul în România: 1945-1989" începe cu începutul: în vitrine atîrnă Actul de abdicare a Regelui Mihai, Legea electorală din 1946 (care acorda dreptul femeilor la vot şi la a fi alese), simbolul electoral (Soarele) al Blocului Partidelor Democrate. Alături stau ştampila şi sigiliul lui Petru Groza, lîngă Actul de acuzare din procesul ţărăniştilor din 1947. Tichia ministrului Justiţiei din Guvernul Petru Groza, Lucreţiu Pătrăşcanu, în stilul lui lipsit de aer proletar, stă mărturie a credinţelor sincere şi naive în idealurile comuniste şi parcă atrage atenţia că nu doar istoria se poate repeta, ci şi naivităţile saint-simoniene intelectualiste.
Propaganda şi sovietizarea României sîn