Născută în 1923, Mioara Cremene a părăsit România în 1969, revenind în ţară după Revoluţie. Înscrisă la Conservator (la clasa lui Victor Ion Popa), a debutat editorial în 1951, cu piesa în versuri Mălina şi cei trei ursuleţi, prima dintr-o serie de aproape douăzeci de titluri de cărţi pentru copii. Publică în ţară, după cinci ani de interdicţie de publicare, mai multe volume de versuri, un roman, care a obţinut Premiul Uniunii Scriitorilor (Mărirea şi decăderea planetei Globus, 1968), o excelentă carte de memorialistică – La ce foloseşte Parisul? Evocări şi dileme din exil (în colaborare cu Mariana Sipoş, 2000) şi, în perioada 1993-1995, traduce în colaborare cu fiul ei, Adrian Cremene, scrierile lui Heinrich von Kleist (Opere, două volume). În Franţa, a realizat scenarii, filme de artă şi telefilme (Prietenul meu poetul, consacrat lui Miron Radu Paraschivescu, Metropoème, Paris, premiat la Cannes, la secţiunea „Quinzaine des Réalisateurs“, 1970), alături de soţul ei, cineastul Sergiu Huzum. Intrînd în contact cu mai multe societăţi ezoterice, a publicat în 1998, un Dicţionar iniţiatic al ordinelor cavalereşti. O prezenţă vie şi aparte, Mioara Cremene ne-a depănat cîteva dintre amintirile sale, la doar cîteva zile după lansarea antologiei de versuri Şoapte şi strigăte (Editura Vinea, 2009). Trei ore în care am surprins o pasiune pentru literatură şi o remarcabilă vitalitate: „Trebuie să vă spun că am o vîrstă respectabilă. 85 de ani. Merg pe 86. Am trăit şi am cunoscut multe. Şi multe vieţi. Şi oameni importanţi astăzi. Care sînt în istoria literaturii. I-am cunoscut personal. Cu binele şi cu răul lor“. Viaţa ne-o facem singuri Sînteţi licenţiată în psihologie, în pedagogie, în teatru şi în regie. Dar nu am practicat nici una. Studiile nu folosesc la nimic. Numai diplomele. Viaţa ne-o facem singuri. Fac parte dintre copiii care-au început să scrie foarte devre