Isus Cristos personaj literar: iată provocarea pe care o aduce piesa Evangheliştii de Alina Mungiu-Pippidi, apărută în 1993 şi revenită în actualitate la sfârşitul lui 2005, cu prilejul montării la Ateneul Tătăraşi din Iaşi. Spectacolul - spun criticii de teatru - mediocru a stârnit un scandal local şi apoi naţional, cu proteste ale credincioşilor ortodocşi şi romano-catolici, contrareacţii ale intelligentsiei subţiri, pledoarii ale regizorului Benoît Vitse şi acuze ale autoarei la adresa primitivismului autohton. Ca şi în alte ocazii, dezbaterea pe marginea subiectului nu a fost una autentică: fiecare parte, surdă la argumentele celeilalte, a vrut şi a reuşit să rămână "tare" pe poziţie, în interiorul codului său cultural şi axiologic. Cele două extreme fiind îndeajuns de îngroşate pentru a mai necesita o subliniere. Pe de o parte, fundamentaliştii: Isus este parte a Noului Testament, a Dogmei şi a-l transla în interiorul operelor literare reprezintă o blasfemie. Nu vă atingeţi de Mântuitor! Pe de altă parte, liber-schimbiştii: Biblia însăşi e o ficţiune şi, chiar dacă n-ar fi, noi ne luăm dreptul să-l utilizăm pe Isus aşa cum credem de cuviinţă. Nu ne interesează credinţa voastră, vrem să ne eliberăm de spiritul retrograd. La o privire mai atentă, ambele poziţii ridică serioase obiecţii. Dacă dreptcredincioşii (adevăraţi sau pretinşi) refuză principial preluarea şi tratarea artistică a Fiului Domnului, înseamnă că ei vor avea ceva de lucru pentru a răzui, şterge, distruge toate tablourile, sculpturile, cărţile avându-l ca protagonist şi care nu sunt conforme cu imaginea canonică. În plus, trebuie spus că a te raporta ca scriitor la figura şi viaţa lui Isus Cristos e un semn că eşti conştient de semnificaţia iradiantă, de nimbul personajului. Indiferenţa e mai rea decât distorsiunea. Chiar dacă unghiul de refracţie literară modifică, inevitabil, liniile consacrate a