La exact noua si un sfert dimineata, in ziua de 14 septembrie a anului 1981, telefonul de serviciu de la Inspectoratul Judetean de Securitate din Botosani a inceput sa sune.
Acea zi nu a fost, cu siguranta, una cu soare pentru Gheorghe, Mihai si Costache. Caci ei au fost ofiterii operativi care au primit sarcina sa verifice, din nou, "cat e de groasa". O voce grabita, inecata de emotie si saliva, anuntase ca pe gardul care imprejmuia santierul de constructii de la Casa de Cultura a municipiului "s-a scris porcarii di aselea contra rejimului, care ar trebui stiersi si banditu' prins, da' voi sazi pi curu tau, la cafele, baaa, care ar trebui si va hie rusini, paduchiosilor, si mincat banii partidului di pomani". Dupa care inchisese. Lui Costache ii venise a rade, tinand telefonul putin departat de ureche, si chiar ar fi ras daca nu ar fi stiut ca alarma era reala. Isi inchipuise doar cum, la capatul celalalt al firului unui telefon public, probabil cel din fata Magazinului General, un batran veteran "de-al lor", scos la pensie de vreo zece ani, cand se facuse curatenie in aparat, transpirase de emotie, furie si neputinta. Dar apoi se mira sincer: "Cum dracu' stia mosu' ca tocmai imi beau cafeaua?". A sorbit ultima inghititura, si-a strivit tigara BT in scrumiera aproape plina si a plecat din biroul ofiterului de serviciu, de langa poarta de acces, nu inainte de a-si inchide in servieta-diplomat noul roman al lui Haralamb Zinca si de a-si privi ceasul. Era exact noua si un sfert dimineata, avea sa tina bine minte Costache. Pentru ca atunci a inceput un cosmar care i-a tinut pe toti, vreme de o luna si patru zile, fara somn si fara de odihna, din ce in ce mai tulburi si mai nervosi, precum crapii intr-o balta care scade vazand cu ochii in arsita verii. Da, era groasa. "La fata locului", adica pe strada Marchian, colt cu Cuza Voda, cei trei, Gheorghe, Miha
