Da, am avut la un moment dat, cu ani în urmă, un iubit – îl porecleam „logodnic”, să se simtă şi părinţii mei bine – pe care-l cheamă Ion. Mi se părea o predestinare, fiindcă romanul omonim al lui Rebreanu era cartea mea preferată, în adolescenţă. Am citit-o până i-am scămoşat paginile, cotorul tremura de frică numai când mă vedea că intru-n cameră.

Prietenii lui (puţini, deoarece era cam sociopat) îi spuneau Neluţu. Dar eu nu-l strigam aşa, din două motive bine întemeiate. Unu: eu nu eram prietenă cu el, eram ceva ce nu vă pot spune decât după ora unu noaptea, numai cu acordul părinţilor. Doi: nu prea-l strigam, n-aveam motive, era tot timpul în sufletul meu (puteţi înlocui sufletul cu orice parte a trupului şi existenţei, obţineţi aceeaşi idee). Mai era şi-un al treilea motiv, dar nu e frumos să-l spun cu voce tare, pentru că s-ar supăra toţi cei care cred că Neluţu e un nume foarte, foarte frumos.

Cronica unei morţi trâmbiţate

Când tocmai aniversam noi două luni de dragoste curată care nu ducea nicăieri, s-a întâmplat ceva foarte interesant: vinul demiscump, care de obicei i se proptea lui în sânge şi se foia doar pe-acolo, i-a ajuns la glanda sincerităţii, printr-o minune medicală. Astfel, a vorbit ne-ntrebat şi mi-a explicat, cu cuvintele lui, că de fapt nevastă-sa nu e de acord cu relaţia noastră. Hai, lasă-mă, vorbeşti serios? – l-am zgâlţâit, uimită peste măsură de această veste neaşteptată. Dar de ce oare nu e de acord? Noi nu facem decât să ne urmăm iubirea neţărmurită, să aşteptăm ca promisiunile tale de divorţ (şi promisiunile mele de slăbit) să devină realitate. După aceea, nimic nu ne va sta în cale!

Ne-a stat în cale faptul că, de câte ori o ameninţa el blând cu divorţul, distinsa doamnă ameninţa la fel de blând cu sinuciderea. Deci blândeţea cu care ameninţam eu că mă despart de el nu mai făcea faţă blândeţilor din clanul lor c