Există o inteligenţă fantastică a vieţii, care se arată în noi şi prin noi, prin oameni şi în ei. Problema pe care o avem în relaţia cu această inteligenţă ar putea fi una care ţine de limbaj, de capacitatea de a înţelege limbajul ei şi a urma sugestiile teribile pe care inteligenţa vieţii ni le oferă la tot pasul. Vorbim diferit de inteligenţa care susţine viaţa şi – din pricina asta – înţelegem greu ceea ce ea ne spune continuu şi ne arată, deopotrivă despre noi înşine, despre emoţii, despre sentimente, despre tot ce suntem şi tot ce trăim. Unul dintre marile principii de funcţionare ale vieţii este – aş spune – puterea ei de a înregistra ceea ce noi trăim. Poveştile trecute devin amintiri şi, dacă nu sunt amintiri conştiente, răman oricum, undeva, în noi, înscrise, uitate, reprimate, negate sau respinse. Noi, cei de azi, suntem şi copiii care-am fost, suntem ca nişte aparate sofisticate, pline de amintiri, pline de înregistrări, pline de sentimente, de resentimente, de balast, de umbre şi de lumini, de iubiri pe care le-am uitat, de frici, de angoase şi de bucurii. Inteligenţa vieţii, această putere ce ne poartă pe umerii săi cu bucurie şi cu graţie, ne conduce clipă de clipă spre amintiri, chiar dacă ceea ce ni se întâmplă are loc azi, aici şi acum. Dar azi-ul nostru nu-i desprins niciodată de ieri, cum noi nu suntem separaţi de tot ce-am făcut, ce-am simţit şi ce-am trăit în trecut. Fiinţele pe care le-am cunoscut, cele ce ne-au oferit diferite experienţe de viaţă, unele teribile, înfricoşătoare, altele mângâietoare sau pline de fericire, au răspuns perfect acelor amintiri ale conştiinţei noastre şi ne-au arătat că mergem în viaţa asta către destinul şi către sensul vieţii noastre. Dacă vom cere conştient, dacă vom insista şi vom crea o rugăciune a noastră, dacă vom alege să credem că ceea ce cerem vom primi şi să privim cu atenţie către toate întâmplările ca sp