Nu am avut şansa să îl am profesor pe Al. Andriescu: când am ajuns eu student, domnia-sa se pensionase. L-am cunoscut în schimb prin intermediul fiului său, poetul şi anglistul Radu Andriescu şi, mai ales, i-am citit multe dintre cărţi (ca să fiu precis: mi-au scăpat doar aforismele şi, recunosc, doar am foiletat cartea despre limba presei româneşti din secolul al XIX-lea).
Deşi cariera sa universitară prestigioasă (a fost şi decan al Facultăţii de Litere la sfârşitul anilor '80) s-a axat pe materii aparent aride, dar care cer erudiţie şi obligă la interdisciplinaritate, precum istoria limbii, stilistică, introducere în filologie ş.a., profesorul a practicat, în paralel, cronica literară în revistele ieşene şi a ales să debuteze cu o carte despre literatura română contemporană (Disocieri, 1973), pentru care a primit Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România. Volumul cuprinde studii sau cronici literare deghizate sub forma studiului riguros despre autori precum Ion Barbu, Ion Vinea, Nicolae Labiş, Gib I. Mihăescu, Marin Preda, Eugen Barbu etc. De cele mai multe ori, instrumentele sunt ale stilisticianului, care nu se hazardează să formuleze verdicte până nu a analizat minuţios textul, cu atenţie la detalii care unui cronicar grăbit îi scapă de regulă. O altă carte, publicată în 1974, Relief contemporan, recuperează contribuţiile profesorului legate de literatura momentului, în special de poezia anilor '60-'70: poeţi precum Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Cezar Baltag, Emil Brumaru, Mircea Ivănescu. Ştefan Aug. Doinaş, Ion Caraion sau Nichita Stănescu îşi găsesc în Al. Andriescu un critic atent, care comentează cutare volum din perspectiva întregii opere şi care este preocpat de comentariul acribios al textelor. Cele mai multe dintre aceste cronici-studii sunt întru totul valabile şi astăzi. Mă întreb câţi dintre actualii profe