Regizorul e dezamăgit că, în România, documentarul e perceput ca un film de categoria a II-a.
Cel de-al cincilea documentar al regizorului Thomas Ciulei (43 de ani), fiul lui Liviu Ciulei, nu-şi găseşte locul în sălile româneşti. Şi asta nu pentru că ar fi un film de ocolit, ci pentru că există percepţia că documentarul nu are public, cel puţin în România. În consecinţă, „Podul de flori” rulează doar o săptămână, de vineri până joi, 25 septembrie, la cinema Elvira Popescu, al Institutului Francez.
Filmul aduce în discuţie efectele emigraţiei masive din Republica Moldova, prin intermediul unei poveşti de familie: Costică Arhir îşi creşte singur cei trei copii, după plecarea mamei. Cineastul mărturiseşte că niciodată nu s-a ataşat atât de tare de personajele sale ca acum. Anul viitor, Ciulei va începe lucrul la primul său film de ficţiune, o comedie despre dictatură.
EVZ:Deşi a circulat prin festivaluri şi a străns ceva premii, „Podul de flori” nu va rula decât o săptămână, la un singur cinema…
Thomas Ciulei: Din păcate, în România, dacă faci un documentar, trebuie să ştii că mai mult de 2000 – 3 000 de spectatori nu vor veni. Nici un distribuitor din România nu a fost interesat de filmul ăsta, iar fără Institutul Francez, nu ar putea fi văzut nicăieri.
Documentarul e încă perceput ca un "specie inferioară" a filmului, cel puţin la noi.
Sunt şi colegi regizori care cred că documentarul e un film de categoria a II-a, fără nici un dubiu. Despre “Podul” au apărut două cronici mai consistente. La câţi aşa-zişi critici avem în ţară, mi se pare puţin. Apoi ne-am luptat destul de mult ca documentarul să aibă un buget alocat numai pentru el la CNC. Problemele încep de la şcoală, din felul în care se discută despre documentar, televiziunile, nefiind să fie obligate să producă documentare, nu participă nici
