Schelete în dulap? Cred că nu sunt atâtea dulapuri câte schelete au politicienii de îngropat, cu speranţa că nimeni nu are răbdarea, dar mai ales curajul de a le arăta.
După cum se poate constata, nu folosesc verbul „a descoperi”. Pentru că „a descoperi” presupune doar să bănui că ele, scheletele, există, să nu ai certitudinea existenţei lor şi mai ales a locului unde le poţi găsi. „A şti” deja e altceva. Ştii care sunt, poţi să ştii şi unde sunt. Dar ceea ce-i al naibii de ciudat e faptul că personaje aflate în funcţii importante în stat se joacă cu „scheletele” în public, se ameninţă unii pe alţii, iar instituţiile statului, cele care ar trebui să fie atente la abuz în serviciu, la şantaj exercitat public, nu au nicio reacţie. Adică, atât preşedintele, cât şi premierul spun public unul despre celălalt că ar ascunde nişte schelete.
Ce să înţelegi de aici? Că tăinuiesc nişte malversaţiuni, nişte ilegalităţi, că sunt părtaşi – fie şi prin tăcere – la ele? Cum de nimeni nu îi întreabă oficial despre ce vorbesc? Nu e de râsul lumii când îi auzi - mai rău e că îi şi vezi - cum se ameninţă public că ştiu ei ceva, dar vor spune la momentul potrivit? Când e momentul potrivit în politica asta nesfârşit de dâmboviţeană şi inepuizabilă în impostură, să declari ce ştii că stă pitit în dulap? E cumva demnitate genul acesta de dialog, de politică? Doar cei care au apetit pentru spectacole îndoielnice pot admira aşa ceva. Hai, că i-a zis-o! e plăcerea maximă, orgasmică pentru susţinători!
Mai e o altă categorie: a celor tăcuţi public, dar care defulează gâfâit, în discuţii de alcov. Tot un fel de dulap, cu telefoane deconectate de la baterie – (că altfel, ce să vezi, nu se găseşte mereu o formulă de a capta „vocea”) - cu voci şoptite, gesturi reţinute, cu mâna punând oprelişte gurii, cu privirea fixă, inexpresivă ca să nu poată fi decriptaţi de eventuali „informa