Ou figura dînsului, jur, nu i-am zărit-o niciodată. Şi nici nu doresc. Bănuiesc că-i înspăimîntătoare, frumoasă, rilkeană, necruţătoare prin bunătatea-i nefirească, nelumească-n obiceiuri. Prefer să-i simt doar neglijenţa, răsuflarea de plantă animală, rotirea-i invizibilă deasupra ţestei, lipirea tandră, periculoasă, pe întuneric a pieptului pufulos de inima-mi ce-ncepe brusc să bată-n ritm de versuri. îngeroioloiul, Nimbodedalissimul scorţos-suav distribuie har cu cotiuga, cu vagonul, cu helicopterul dacă-i căşunează a-ţi înfiripa un pustiu de fericire, c-o oază-n mijloc, spaţiu sfînt în clocotul izvoarelor pătrate, loc tapisat cu ierburi mătăsoase, teribile-n tăiuşul fin, popas presărat cu pietroaie de smarald şi alte topaze safirii plus bulgări de cristal logodiţi cu, oh!, roua clandestină. Dumnealui, c-o sfîrlă duioasă, dezghioacă iluziile ca a pe-o nucă proaspătă, cu coaja verde, descătuşează-n aer curcubeie, le transformă-n coapse de, de... femeie, te-mbie să-ntinzi mîinile şiroind de cuvinte, cu unghiile zmulse de cleştişorii disperării (dis-pe-ră-rii, urlaţi în cppr, mai tare, mai tare, cu avînt!), da, mîinile cu oscioarele umflate, crăpate... să bezmeticeşti ca orbeţul (mort-răscopt), amăgit a pipăi nimicul, carnea dizolvată-n zugrăveli şterse de intemperii exacte, realitatea topită-n jumări la minus infinit. îngeroioloiul ne prepară într-o omletă de amurg cu sos de paradis pierdut, regăsit, hăpăit, digerat...
Ou figura dînsului, jur, nu i-am zărit-o niciodată. Şi nici nu doresc. Bănuiesc că-i înspăimîntătoare, frumoasă, rilkeană, necruţătoare prin bunătatea-i nefirească, nelumească-n obiceiuri. Prefer să-i simt doar neglijenţa, răsuflarea de plantă animală, rotirea-i invizibilă deasupra ţestei, lipirea tandră, periculoasă, pe întuneric a pieptului pufulos de inima-mi ce-ncepe brusc să bată-n ritm de versuri. îngeroioloiul, Nimbodedalissimul sco