Formulele de adresare au fost studiate din punct de vedere pragmatic şi sociolingvistic mai mult decît alte fenomene al limbii vorbite; şi e drept să fie aşa, pentru că importanţa lor este foarte mare. Sînt semnale de recunoaştere, prin care se manifestă imediat statutul interlocutorilor şi relaţiile dintre ei; au funcţii în organizarea comunicării (ca mijloc de a atrage atenţia sau de a menţine contactul, ca mod de selectare a interlocutorului individual sau colectiv); în fine, permit grade diferite de exprimare a afectivităţii. În textele scrise, formulele de adresare devin mărci ale oralităţii simulate.
În 1887, Lazăr Şăineanu scria, în Încercarea sa asupra semasiologiei limbii române, despre "soarta tragică a titulaturei străine la români", observând învechirea şi devalorizarea unor termeni de adresare reverenţioasă (jupâne, cocoane, chir, musiu...). Iorgu Iordan, în Stilistica limbii române (1944), descria folosirile colocviale şi variantele stilistice ale unor termeni uzuali (dom', domnu') etc. Magdalena Vulpe a descris sistematic tipologia formulelor de adresare actuale, mai ales din sistemul popular (termeni generici, termeni care denumesc relaţii de rudenie, combinaţii între aceştia), cu variantele sale regionale şi cu polarizare în funcţie de opoziţia de vîrstă. Folosirea în literatură şi în conversaţia spontană a unor formule marcate social apare în mai multe din studiile Lilianei Ionescu-Ruxăndoiu. Andra Vasilescu a construit un portret viu şi convingător numai din termenii de adresare folosiţi de şi către o persoană - şi această enumerare a contribuţiilor româneşti în domeniu este departe de a fi completă.
De altfel, diversitatea de mijloace, de tipare şi de unităţi lexicale şi frazeologice ale adresării e foarte mare în română. Există termenii de adresare stabili (generici, după funcţie sau profesie, nume de rudenie); a