Larisa Iordache nu a făcut solul, a exersat puţin la paralele şi sărituri şi cel mai mult la bîrnă
La ora fixată, începe preview-ul la spectacol. Dintr-o dată, imensa sală North Greenwich se umple de fragmente colorate de muzică. Dacă n-ai privi în jos, spre covorul de sol, ai avea impresia că eşti într-un loc în care cineva schimbă des muzica la tonomat.
Acolo sînt însă româncele, pe pătratul gălbui cu chenar roşu. Singura care stă deoparte e Larisa Iordache. Începe Diana Bulimar şi ritmul e alert, incitant. Urmează Diana Chelaru, zglobie şi zîmbitoare. Cătălina Ponor aterizează sigur diagonalele, iar Sandra Izbaşa schimbă registrul. Muzica solului ei are lirism, compoziţia curge armonios.
În ultimele minute, toate gimnastele execută elemente disparate. Larisa parcă testează piciorul cu cîte un salt grupat înapoi. Faşa e de culoarea pielii, cine nu se uită cu atenţie nici nu observă.
Se trece la sărituri. Timpul se scurge repede, bătaie pe trambulină, zborurile se succed iute. Cea care rămîne şi exersează cel mai consistent este Sandra Izbaşa, gimnasta română cu şanse mari la medalie la acest aparat. Elanul e prea puternic, tălpile abia ating solul, corpul ţîşneşte în sus. La următoarea e mult mai bine. Încă două şi trebuie să se mute la paralele.
Acolo, Cătălina îşi pune bluza de trening şi doar pregăteşte aparatul pentru colegele ei. Bucăţi de execuţie, Iordache e ajutată de antrenor la aterizare, dar nu face coborîrea completă. E aparatul unde România are, de obicei, cel mai mare handicap de recuperat.Vine însă bîrna. Toată lumea urcă, îşi trasează cu cretă reperele pe aparat. Larisa încearcă mai multe elemente, aterizările sînt dure pe suprafaţa îngustă, piciorul nu tresaltă.Ponor are o siguranţă fantastică, merge pe bîrnă ca şi cum ar fi pe un bulevard. Încă e timp. Cîteva coborîri. Elemente legate c