Studenţia se desfăşura după un ritual instituit în perioada comunistă, dar generaţia mea nu l-a moştenit pe cel ultraortodox, despre care se vorbea deja cu nedisimulată antipatie. Nu mai erau în funcţiune ritualurile atee, când marile sărbători creştine erau ignorate sau concurate făţiş de cele seculare, instituite după război, gen anul nou bolşevic, sărbătorit prin serate colective, la care era obligatoriu să participi.
Cu Simina Noica, nepoata ilustrului filosof de la Păltiniş, am făcut elină. A fost una dintre puţinele femei-savant pe care le-am întâlnit. Clasicist de reală vocaţie, Simina Noica părea că vine direct dintr-o mănăstire benedictină, unde a studiat temeinic documente greco-latine, miraculos salvate. Cursul ei era o generoasă incursiune în istoria culturii clasice europene, fără de care Europa, aşa cum o cunoaştem astăzi, nu ar fi existat. Cunoştea în amănunt opera tuturor marilor clasicişti ai lumii, pe care ni-i prezenta cu o naturaleţe de mare actriţă, dar şi cu un respect la fel de natural faţă de auditorii ei, de parcă i-am fi fost egali. De la ea am înţeles rolul decisiv al clasicismului în continuitatea Europei, în geneza culturii medievale şi în conturarea acelei forma mentis a civilizaţiei de pe bătrânul continent.
Nu pot uita lecţiile de pedagogie ale profesorului Ion Străchinaru. Şi el om de şcoală veche, ce beneficiase de îndrumători iluştri, dintre care se simţea extrem de ataşat de sociologul Alexandru Claudian, profesorul Străchinaru era un ocean de energie, vervă intelectuală şi cultură umanistă. Veşnic activ, posedând o gândire asociativă remarcabilă, ne contamina cu neliniştea lui iscoditoare. După mai mulţi ani de practică în domeniul psihologiei clinice, venise la catedra de Psihologie a Universităţii, unde era întâmpinat nu tocmai amical. Nu era omul care să se alieze cu mediocritatea, motiv pentru care a fost adesea