Duminică, 15 august, s-a închis expoziţia de pictură Neo Rauch, intitulată Begleiter, de la Muzeul artelor plastice din Leipzig, pe care am văzut-o, chiar în ultima zi, la sugestia prietenilor şi traducătorilor Julia Richter şi Roland Erb. Rauch este un pictor german născut în 1960, în Leipzig, care, la numai 50 de ani, a ajuns la o mare notorietate, graţie şi faptului că e apreciat de americani. Cel numit „the painter who came from the cold“ de către o jurnalistă de la New York Times, mare admiratoare a sa, are tablouri la Muzeul de artă modernă (MoMA) şi a expus la muzeul Metropolitan, ambele din New York, dar şi în muzee din Pennsylvania, Missouri, apoi Canada, Austria etc. E celebru şi în ţara sa: i s-a acordat onoarea – lui, un pictor contemporan – de a picta vitraliile din Elisabethkapelle a renumitei şi străvechii catedrale din Naumburg (secolul al XIII-lea), lucru puţin obişnuit în spaţiul cultural german; riscînd să par cîrcotaşă peste măsură, voi spune că nici culoarea (roşie), nici personajele de pe vitralii nu m-au emoţionat cît m-au emoţionat, de pildă, cele 3 vitralii originale... Şi, ca să contrazică proverbul „nimeni nu e profet în satul lui“, e celebru şi în oraşul lui – expoziţia aniversară din Muzeul artelor plastice, deschisă în intervalul 4 aprilie-15 august, a fost vizitată de 100.000 de inşi, cifră considerată în mass-media locală un record. Se spune şi se scrie că stilul lui Neo Rauch e influenţat de René Magritte şi de Giorgio de Chirico. Mie (dar eu, cum spuneam şi cu altă ocazie, nu sînt critic de artă!) mi s-a părut că, în tablourile de mari dimensiuni, care sfidează orice prejudecată artistică, orice regulă (ca şi pictura naivă, de care artistul îmi pare stimulat, inspirat), nu prea găseşti rigoarea liniei sau a perspectivei celor doi suprarealişti şi nici stranietatea, „frigul“ existenţial emanînd din cele mai cunoscute opere al