Eugen Cioclea insa nu voia sa tina cont de nici un fel de argumente. Pentru el Brumaru era un caz clasat. Totusi, la sfirsit, dorind, probabil, sa-mi faca o favoare, adauga: "Poate ca ceva, ceva ramine, zise el. Cite un fluture prins in mizga si niste firicele de marar...." In desele mele descinderi prin Chisinau, ma opresc de obicei la Uniunea Scriitorilor. O cladire impozanta, construita in plina perioada brejnevista, care, daca ar fi sa fac o comparatie, ocupa cam tot atita spatiu cit Hotelul Intercontinental. In cocheta gradina de vara, adumbrita de citiva arbusti ornamentali, cu radacinile parca direct infipte in mozaic, asezat singur la o masa lunga, cu o mina absenta, ma intimpina poetul Eugen Cioclea, o figura, as putea spune, legendara a lumii literare de dincolo de Prut. De douazeci si doi de ani de cind ne-am intilnit pentru prima data, poetul e aproape neschimbat. I-a mai incaruntit, pe ici, pe colo, barbisonul de culoarea aurului vechi; i-au mai aparut si citeva incretituri sub forma de hieroglife in jurul ochilor si cam atit. Singura schimbare intr-adevar esentiala e faptul ca poetul nu mai bea votca, ci cafea (douazeci-douazeci si cinci de cani pe zi). "Cum, ai si venit, Nichita?" ma intimpina el, cu ochii cufundati in scrumiera golita de pe masa. "Dupa cum vezi", i-am zis. "Stiam ca vii", facu Cioclea. „Presimteam. Mi-ai aparut in ceasca de cafea.... La drept vorbind, nu mi-ai aparut chiar tu, ci doar o figurina, purtind pe umar o geanta ca a ta. Tu mi-ai aparut abia la urma, intrupat in zat... ". Vazindu-ma ca tac, poetul tinu sa adauge: "Asta nu se intimpla cu multi. Doar cu tine... Cind incepi sa te pregatesti sa vii la Chisinau, imi apari in carti. Si in cafea, bineinteles... De ce, nu inteleg... Presimt ca vii. Mai bine zis, stiu exact cind vii. Poate ca nu stiu cu exactitate minutul, dar stiu ora si atunci vin aici si te astept, inarmat cu rabda