Am început să ne dorim să retrăim chiar şi marile eşecuri ale României. Măcar atunci contam în altfel de lupte decît cele cu Luxemburg, pentru evitarea ultimului loc
E deja o teorie confirmată că ponderea echipelor naţionale în repartizarea sentimentelor iubitorilor de fotbal e în continuă scădere, raportat mai ales la cluburi. Către cluburi se îndreaptă interesul, pasiunea, şi e normal pe undeva să fie aşa. Sentimentul de mîndrie patriotică, pe care se aşezau bazele ataşamentului faţă de prima reprezentativă a unei ţări, s-a mai diminuat, mai ales de cînd lumea a început să circule de colo colo cu mai multă uşurinţă.
La noi a fost un pic altceva decît la alţii. Imediat după ‘89, cînd a început exodul fotbaliştilor către alte orizonturi, echipa naţională era singurul motiv de mîndrie al unui fotbal măcinat de corupţie, de incompetenţă, de lipsa crasă de valori. Generaţia de Aur, în schimb, avea rezultate, turneele finale erau ceva uzual, ba chiar ne supăram tare, cazul Euro ‘96, cînd nu reuşeam mare lucru pe acolo. Am urcat şi am tot urcat, am ajuns pe locul 3 în lume la un moment dat, ne obişnuiserăm să privim totul de la înălţime.
Apoi a urmat căderea. Cu atît mai dureroasă cu cît cădeam de sus. Pe undeva previzibilă, căci ceea ce se întîmplă acum e rodul evident al dezinteresului celor ce conduceau fotbalul nostru faţă de competiţia internă. În umbra “naţionalei” se făceau cele mai murdare jocuri posibile. Abia acum se achită nota de plată, se plăteşte factura.
În timpul turneului din Cipru scriam că “relaţia noastră cu naţionala a evoluat în cel mai prost sens posibil. Ne-am îndrăgostit în anii ‘90, am petrecut momente fericite împreună, am plîns cînd ne-am despărţit, după Slovenia sau Copenhaga. Acum ne e indiferentă. Dacă nu va reuşi să ne convingă, vom intra în ultima fază a relaţiei. Cea fatală. Atunci cînd nu vom mai dori să a
