Exista in sufletul nostru, din cite am observat, un apetit imens de a-l macula pe celalalt, de a-l jigni fara temei, de a-l spurca in amanuntime. Traim o vreme in care stapine au devenit, iata, insinuatia si vorba piezisa, acuza fara temei, injuratura groasa. Nimeni nu-si mai vede lungul nasului… Zilele trecute, un bun amic mi-a semnalat un articol recent de gazeta. Era dezolat de tonul coborit al pamfletarului, de siguranta acestuia in a insira, la adresa lui (e vorba, desigur, de zisul meu amic), vadite neadevaruri. Intr-un final, jurnalistul ii pocea pina si numele. Am incercat (zadarnic!) sa-l consolez. Nu e singur in suferinta. De-a lungul unei cariere literare de mai bine de douazeci de ani, am avut parte, adesea, de un tratament similar. Te miri cine s-a gasit sa-mi masoare umbra, sa-mi traga la cintar moralitatea, sa-mi vire aratatorul bont in cosul pieptului, sa-si amestece promiscuu rasuflarea cu a mea. Am avut parte, asadar, de tot felul de lectii. Unul m-a invatat logica elementara si secretul adunarii unitatilor. Altul mi-a tinut o prelegere despre etica si principii. Al treilea m-a invatat buchiile si subtilitatile gramaticii. Al patrulea, nationalismul si jertfirea pentru cauzele scumpe. In fine, un al cincilea (ca sa n-o mai lungesc) m-a injurat de-a dreptul. In lipsa de argumente, n-a aflat, sarmanul, ceva mai bun. I-am spus amicului meu ca asta e soarta oricarui ins care incearca, astazi, sa urmeze calea bunului simt. Est modus in rebus: trebuie sa pastram o masura in toate… Dar la masura se raspunde cu entuziasmul necugetat al imprecatiei. Calmul se loveste nesmintit de fierbinteala exaltatului. Scepticismul, de universala ebrietate. Mai poti sa adaugi ceva? In pofida acestor concluzii care par a interzice orice discutie, persist in credinta ca e recomandabil (mai ales acum) sa ne tinem cumpatul si sa judecam drept. Cred, orice s-ar spune, ca exist