Evreii sunt invatati de timpuriu sa aiba grija de natura, fiindu-le interzis sa taie copaci, chiar in orasele cucerite, si sa lucreze pamantul in anul al saptelea, an sabatic in care acesta trebuia sa se odihneasca. „Copacul din camp este omul insusi", se spune in Deuteronom, 10-20). Proprietatea privata e aparata, dar fara a fi sacralizata. Munca este slavita si pusa in slujba valorilor etice. Ea este considerata mai importanta chiar decat studiul. Daca cineva nu poate munci, trebuie ajutat de comunitate, tedakafiind numele unui adevarat sistem antic de protectie sociala. Pentru aceasta se dona zeciuiala la Templu, iar acesta impartea daruri sarmanilor, a caror anonimitate era insa pastrata cu grija. Dimpotriva, inselaciunea este considerata un „furt mental" si trebuie sanctionata mai aspru decat furtul material. Dupa ce se despart in doua regate, Israel si Iudeea, dupa moartea lui Solomon, evreii devin mai putin rigurosi cu cele sfinte si mai preocupati de bani si de comert. Acestuia din urma i se da mai multa importanta decat Torei, Sabatul nu mai este respectat cu aceeasi strictete, Templul devine un important centru... comercial etc. Cumva firesc, din perspectiva moral-religioasa, a urmat exilul in Babilon. Aici, ei descopera cu surprindere ca sunt mai capabili sa organizeze exilul decat regatul. Lipsiti de responsabilitati teritoriale, amestecandu-se cu altii, ei se simt mai liberi. Comercializeaza si ceea ce nu aveau voie sa consume, dau credite cu dobanda non-evreilor si preiau legea talionului din Codul lui Hammurabi. Elaboreaza un set de precepte esentiale, care sa le asigure supravietuirea intr-o lume straina: supunerea fata de legea locala, unitatea etnica, increderea in conationali si solidaritatea, intrajutorarea, dezinteresul pentru averea imobila, pamant in special, propagarea propriei culturi, prozelitismul, cresterea importantei familiei, un control