Combinând bufoneria grotescă, farsa politică şi demagogia xenofoba, colonelul Chavez a simbolizat oportunismul stângist în forma sa cea mai agresivă. Este vorba despre un fascism roşu, întrucât metodele şi aspiraţiile acestui personaj nu difereau esenţial de cele ale lui Mussolini: statism, cultul liderului, colectivism tribalist, mesianism indigenist, anihilarea rivalilor, persecutarea focarelor de autonomie civică.
Aliatul fraţilor Castro a fost la început un demagog de sorginte peronistă. Simpatiile sale mergeau în direcţia extremei drepte: iraţionalism, naţionalism exacerbat, interesul pentru ocultism, militarism, şamanism politic. Cu timpul însă a absorbit obsesiile extremei stângi şi a descoperit în retorica anti-imperialistă o platformă de autoglorificare menită să-l propulseze pe poziţia de profet al noului tercermundismo. Cu ani în urmă, reputatul gânditor politic venezuelean Carlos Rangel (1929-1988) a scris o carte despre miturile revoluţionare latino-americane („De la bunul sălbatic la bunul revoluţionar“). Ceea ce semnala Rangel - un intelectual de care am fost foarte apropiat şi ale cărui idei au contat decisiv în ruptura mea definitivă şi irevocabilă cu orice stângism - este acea gramatică a resentimentului aflată la baza proiectului utopic castro-guevarist.
Dacă ne gândim la tinereţea unor Lenin, Troţki sau Stalin, nu putem să nu remarcăm tocmai această oroare în raport cu statul de drept. Acelaşi lucru îl putem spune despre declasatul Hitler în Viena multietnică şi deschisă modernităţii burgheze. Aceşti revoluţionari erau cât se poate de anticonservatori: le repugna tradiţia statului de drept, detestau parlamentarismul, iar religia le apărea ca o formă de sclavie mentală. Există o întreagă literatură privind rădăcinile socialiste ale fascismului.
Chavez si-a propusa formarea unei noi Internaţionale opusă n
