Revoluţia n-a existat cu adevărat. E doar o poveste dintr-o altă lume, mai ireală decât Twilight Zone. O lume plină de tineri trimbulinzi care-şi trimiteau poezii de dragoste, ştiau să se ţină de mână şi să se îndrăgostească de o carte. O lume cuminte, cu oameni care trăiau încet şi-n fiecare zi, aşteptând o altă zi, o scrisoare lunecând în cutia poştală, o felicitare scrisă de mână, momentul de la capătul aşteptării.
Revoluţia n-a existat, aşa cum n-a existat nici viaţă înainte de iphone, nici jurnalele înaintea blogurilor, nici oracolele în locul facebook-ului, nici "Ţară, ţară, vrem ostaşi"... Pe cine? Pe Dorel, pe Tarzan, şoferul care conduce cu picioarele, pe femeia care şi-a arătat sânii pe fereastră şi pe cel care a făcut-o celebră, pe Sile Cămătaru şi pe Nuţu, pe calul lui, pe Bercea Mondial, pe Vanesa şi pe adevăratele urmaşe ale Magdei Ciumac, pe "nu ştiu d’astea", pe toţi gorgonii care prezic cutremure şi apocalipse, pe cocoşaţii care filmează în coşciuge şi-n adânc de suflet. Cum vă simţiţi? Pe toţi piticii care tropăie pe creiere, pe trapezista şi pe femeia cu barbă din circul televizat, pe băloşii care dorm pe scaunele din Parlament, pe melcii care se târăsc prin viaţă ducându-şi afacerile-n spate. Pe zombii care nu simt şi nu se simt. "Ţară, ţară, vrem ostaşi"... Vă jucaţi cu o altă lume? Ne luăm jucăriile şi plecăm prin lumile altora.
Revoluţia n-a existat niciodată. A fost doar aşa, o înşiruire de decese teatrale, derulate secvenţă cu secvenţă, stop-cadru pe durerea părinţilor!, nepricepute sacrificii ale unor zăbăuci intraţi de-a valma în anonimat, precum soldaţii din al doilea război mondial. Revoluţia, o întâmplare devenită aniversară, disecată mediatic, ca o tentativă suicidală a unui popor ce nu avea acces la furadan. N-a existat nici solidaritatea în suferinţă, nici vremea în care Nichita er
