Astăzi, deţinem un record în Europa în privinţa numărului de parlamentari trimişi în judecată şi condamnaţi pentru fapte de corupţie. În 2012, instanţele au pronunţat hotărâri de condamnare definitive cu executare pentru deputatul Virgil Pop (5 ani) şi pentru fostul deputat Emilian Cutean (5 ani), două hotărâri nedefinitive de condamnare în cazurile fostului premier Adrian Năstase (2 ani cu executare, respectiv 3 ani cu suspendare), precum şi hotărâri nedefinitive de condamnare la 3 ani cu executare pentru foştii miniştri ai Agriculturii Decebal Traian Remeş şi Avram Mureşan. În anul 2011, au mai fost condamnaţi definitiv la pedepse cu suspendare deputaţii Ilie Morega şi Mihai Popescu, precum şi fostul deputat Mihail Sireţeanu. În acelaşi an, au fost condamnaţi nedefinitiv fostul ministru al Agriculturii Avram Mureşan (7 ani cu executare), senatorul Şerban Mihăilescu (1 an cu suspendare) şi deputatul Eugen Bădălan (4 ani cu suspendare).

Privind la acest tablou sumbru, înţelegem mai uşor de ce fiecare iniţiativă legislativă discutată de parlament îngrijorează, de ce ne aşteptăm la ce e mai rău, atunci când dintr-un motiv sau altul legislaţia penală, în general, şi cea anticorupţie, în special, sunt discutate de forul nostru legiuitor. Totuşi, cum am ajuns aici? Să fie oare electoratul român îndrăgostit de oamenii cu probleme de integritate? Să fie aceştia, într-adevăr, modelele sociale de care românii se simt aproape?

Cred că, pe lângă vinovăţiile personale, repartiţia cazurilor de corupţie oarecum uniform la toate partidele politice ar trebui să ne conducă la concluzia că avem şi o problemă de sistem. Finanţarea partidelor politice şi a campaniilor electorale rămâne o zonă gri. După fiecare campanie, organizaţiile neguvernamentale publică rapoarte prin care arată că banii cheltuiţi sunt de câteva ori mai mulţi decât cei raportaţi a fi colectaţi. Organe