A cîştigat în faţa Samanthei Stosur şi a cerut să fie lăsată să se bucure. E prea mult?
De felul lor, ziariştii au tot felul de curiozităţi vecine cu indiscreţia ori cu bîrfa. Ziariştii care scriu/vorbesc despre tenis nu fac excepţie. Din aceste curiozităţi, care uneori par dovezi de stupiditate şi, hai s-o spunem!, de crasă ne-sim-ţi-re, ies de cele mai multe ori lucruri interesante. Aşa s-a întîmplat şi din dialogul Soranei Cîrstea cu jurnaliştii prezenţi la Melbourne.
Am început totuşi cu epilogul. Sorana tocmai cîştigase meciul împotriva Samanthei Stosur, a 6-a jucătoare a lumii şi ultima cîştigătoare la US Open. Un 7-6 (2), 6-3 care vorbeşte despre echilibru, concentrare şi forţă de joc. Victoria româncei a fost marea surpriză a zilei a doua de la Openul Australian şi, ca orice surpriză, nu era anunţată de nimic. Sau de aproape nimic, fiindcă, după un cenuşiu 2011, care venea după un mediocru 2010, Sorana ajunsese săptămîna trecută pînă în sferturi la Hobart. Relaxată după o victorie mai mare decît un sezon întreg de frustrări în faţa unei atlete cu serviciu şi nume de băiat (Sam), compatrioata noastră a mers la conferinţa de presă.
Unde a răspuns întrebărilor cu o disponibilitate pe care sportivii noştri o descoperă negreşit în faţa ziariştilor străini. Debutul e furtunos. “Nu te-a deranjat părul în timpul meciului?” (Aici, de regulă, intervievatul dă să plece, deranjat de tîmpenia întrebării). Dar reporterul simte şi adaugă aproape instantaneu: “Ai un păr lung, superb”. (Sportiva se înmoaie, dialogul continuă). În afara unor inerente banalităţi (”Nu aveam nimic de pierdut, am fost încordată spre sfîrşitul meciului, rămîn cu picioarele pe pămînt”), Sorana spune şi o mulţime de lucruri interesante. Despre public. “Nu am simţit că ar fi împotriva mea, ba chiar, de la un anumit punct încolo, nu ştiu cum, l-am folosit în favoarea mea”. Despre ne