La radio, vocea lui Gil Dobrică cânta: „Şi Doamne, ce banalitate, le ştim de la-nceput pe toate...”. Pe stradă, doi tineri scuipă în fugă şi se grăbesc să traverseze, ca şi când s-ar teme să nu rateze culoarea roşie a semaforului. Vocea guturală şi nervoasă a şoferului îl acoperă pe Gil Dobrică.
Atunci mi-am amintit de un serial pe care îl urmăream în copilărie, pe TVR 1. Un cuplu, trecut binişor de 50 de ani, care trăia, episod de episod, întâmplări spectaculoase în propriul apartament. Şi cu toate întâmplările tumultoase, la finalul fiecărui episod, repetau în cor, lungiţi pe canapea: „ce plictiseală, ce banalitate”. Atunci râdeam, întrebându-mă cum poţi considera banalitate intrarea unui paraşutist prin acoperişul casei, dărâmarea unui perete, sosirea unei mătuşi bogate din altă ţară sau un interlop aciuat la tine în bucătărie? Azi n-aş mai râde. Şi n-aş mai întreba nimic. Răspunsul e simplu: prin repetiţie.
Mi se pare că România ultimelor decenii seamănă foarte bine cu serialul din copilăria mea. Numai că, în locul cuplului taciturn stau alegătorii, fraieriţi la fiecare rundă de alegeri şi abandonaţi: „ce banalitate”; stau oamenii de afaceri, jecmăniţi de stat, în timp ce oficialii guvernamentali mint fără să clipească că sprijină mediul de afaceri: „deh, o banalitate”; stau pensionarii cu pensie de 350 de lei, pe care guvernanţii îi ceartă că nu recunosc că o duc bine: „umilinţa, ce banalitate”; stau tinerii, fără perspective, fără valori şi repere : „o banalitate”; stau medicii care lucrează în ture de 12-24 de ore, cumpără medicamente din banii lor şi apoi sunt arătaţi cu degetul că sunt şpăgari; toţi: „ce banalitate”; stau justiţiabilii, cărora „oarba” le zâmbeşte mieros şi încearcă să-i convingă că nedreptatea e dreaptă: „ce banalitate” etc.
România nu suferă de rău. Suferă de banalizarea răului. Ne-am obişnuit atât de mult să fi