Pentru cei care nu ştiu cum stăteau lucrurile înainte de 1989, aversiunea faţă de comunism poate părea „lipsită de obiect“.
„Astăzi, la aproape un sfert de secol de la prăbuşirea regimului comunist, pentru cine nu vrea să fie oaia neagră a lumii intelectuale (a celei umaniste cu precădere), anticomunismul este un discurs obligatoriu (accentuez asupra cuvântului discurs), parte a unui terorism intelectual soft“, scrie Bianca Burţa-Cernat în „Observator cultural“ din 19-25 septembrie.
Şi, ca şi cum atâta n-ar fi destul, autoarea crede de cuviinţă să afirme că o sumedenie de opere literare, istorice, filosofice, cinematografice, fiction sau nonfiction, care ar „ieşi pe bandă rulantă“, ceas de ceas, zi de zi şi în proporţie de masă, la fel ca simpozioanele, granturile sau bursele care „se nutresc, de ani buni, din materia parcă inepuizabilă a indignării noastre anicomuniste post factum“.
O primă observaţie este că „alarma“ este cu desăvârşire falsă: numărul operelor de tot felul consacrate evocării regimului trecut dintr-o perspectivă anticomunistă este la noi incomparabil mai mic decât în Rusia sau alte ţări din fostul lagăr răsăritean.
În afara câtorva cărţi, fiction sau nonfiction, datorate îndeosebi unor tineri autori, tentaţi mai cu seamă de reconsiderarea comunismului decât de critica ei din unghi anticomunist, există extrem de puţine opere inspirate de un anticomunism sănătos. Doar cinematograful face excepţie, cu binecunoscutele filme premiate la mari festivaluri din lume.
Încă nu ne-am despărţit de comunism
De unde, aşa dar, premisa articolului că anticomunismul ar fi o formă soft de „terorism intelectual“? Problema este, din contra, că nu ne-am despărţit cu adevărat de comunism, nici în comportamentul politic şi social, nici, cu atât mai puţin, în mentalitatea culturală. O dovadă este chiar raţionamentul Biancăi Burţa-Cernat: