Miracolele sunt urzite din lucruri banale, iar fastul princiar se sprijină nu doar pe aur, pe lemnul de esenţă rară sau pe strălucirile diamantine. Până la urmă nici nu trebuie să fii educat, nu trebuie să ştii să te poziţionezi în unghiuri savante, nu trebuie să citeşti tomuri întregi de istoria artei, frumuseţea vine singură la tine. Trebuie doar să-i ieşi în întâmpinare. Este lecţia pe care o predă pe viu, până în luna august a acestui an, Joana Vasconcelos, la Palacio Nacional da Ajuda, din Lisabona, într-o expoziţie care a fost considerată (de jurnalistul portughez Herman José), „un strigăt de bucurie, de modernitate şi, mai ales, de optimism” (foto 1).

Artista (probabil cea mai proeminentă prezenţă artistică portugheză la nivel internaţional, în acest moment) a invadat cu viziunile sale unul dintre reperele monumentale clasice ale capitalei portugheze, modelându-şi „sculpturile” după chipul bijuteriei arhitectonice care este Palatul da Ajuda. În acelaşi timp, a atins un ţel mult mai ambiţios, acela de a remodela însuşi edificiul-gazdă, de a-i face un lifting poznaş, de a-l scoate din înţepeneala muzeală solemnă căreia i-a fost hărăzit, după ce a încetat să mai fie reşedinţă regală.

S-o luăm pe rând:

După marele cutremur din 1755, care a schimonosit iremediabil profilul urban al Lisabonei, şi care a modificat radical şi mentalitatea şi percepţia despre urbanistică a locuitorilor ei, regele José I, îngrozit de consecinţele sinistrului (năruiri cumplite, un tsunami gigantic, incendii devastatoare) şi de posibilitatea repetării lui, a mutat reşedinţa regală într-o zonă mai puţin calamitată şi mai puţin sensibilă seismic, pe una dintre înălţimile vestice ale oraşului, în „freguesia Ajuda”. Aici s-a încheiat, în 1761, construirea unuia dintre cele mai bizare edificii occidentale moderne, „Paço de madeira”, Palatul de lemn, de fapt o lucr