Rezultat al unui "şantier" la care, cum el însuşi spune, nu a încetat să lucreze timp de cincisprezece ani, ultima carte a lui Daniel Barbu, Bizanţ contra Bizanţ (o inevitabilă trimitere la lucrarea lui Iorga, Byzance après Byzance, din 1935) este o arheologie menită să investigheze Vechiul Regim al secolelor XVI şi XVII şi ceea ce autorul numeşte criza de conştiinţă din anii 1700-1830, din punctul de vedere al "practicilor sociale româneşti cu finalitate implicit sau explicit politică".
Această metodă arheologică în sens foucauldian (luînd în consideraţie tratamentul surselor) fusese deja aplicată de Barbu în, de exemplu, O arheologie constituţională românească (2000), iar o seamă de abordări - legate de relaţiile moldo-valahilor cu străinii şi de modul în care sînt văzuţi de aceştia - pot fi întîlnite în Firea românilor (2000), coordonată de acelaşi. Din această perspectivă, Bizanţ contra Bizanţ este dacă nu sinteza, cel puţin continuarea unor preocupări constante ale cercetătorului bucureştean pe teritoriul formării conştiinţei şi a comportamentelor politice româneşti.
în explorările sale, Daniel Barbu pleacă de la faimoasa afirmaţie maioresciană referitoare la formele fără fond pe care se fundamentează civilizaţia română modernă şi, delimitînd formele ca aparţinînd elitei intelectuale care le-a impus, îşi propune să caute fondul autohton, strîns legat de o majoritate care n-a avut nici mijloacele, nici interesul de a se exprima: asupra ei a fost astfel extins discursul unei minorităţi în care cu greu s-ar fi putut recunoaşte.
Cele cinci capitole ale cărţii tratează aspecte diferite ale vieţii sociale din perioada pe care autorul refuză s-o numească Evul Mediu, aspecte a căror evoluţie este esenţială în procesul naşterii unei societăţi politice: Economia politică a iertării (cadrul juridic al guvernării, structura posibilelor raporturi d
