Printre multe alte crize, România traversează şi o criză a transporturilor aeriene. Otopeniul e depăşit de trafic, iar Băneasa e sufocată. Tot mai mulţi români care călătoreau cu alte mijloace de transport au ales avionul pentru a ajunge acolo unde au nevoie. Îi ajută şi „democratizarea” zborului care face ca astăzi un bilet de avion să coste mai puţin decât unul de tren sau de autocar, cu economia de timp şi de energie aferentă.

Criza se datorează şi faptului că experţii noştri din domeniu n-au evaluat corect evoluţiile. Aeroporturile din ţară n-au fost pregătite să se dezvolte la nivelul cererilor. Nu s-au alocat fonduri nici pentru dezvoltarea lor, nici pentru construcţia altora noi. Nu mai departe de acum câţiva ani se considera că aşa cum România n-are nevoie de autostrăzi (apud Băsescu) n-are nevoie nici de aeroporturi. Mi-amintesc chiar că intenţia unui grup turcesc de a deschide o poartă aeriană la Braşov s-a lovit de opoziţia autorităţilor locale care considerau proiectul lipsit de viitor. Numărul de călători nu este calibrat la nivelul infrastructurii. Ceea ce se intenţionează acum va fi depăşit peste câţiva ani. Noul aeroport din sudul Capitalei este acoperit de ceaţa nehotărârilor guvernamentale şi dacă se va lua în curând o asemenea decizie, aceasta nu va putea prinde viaţă mai repede de 4-5 ani. Nici măcar n-am fost capabili să gândim o reconversie a echipamentelor şi dotărilor militare spre uzul civil. Aviaţia miliatră românească şi-a redus drastic echipamentele şi efectivele, aşteptând ceva, nu se ştie ce. Concomitent şi-a redus şi contingentele de instruire. În loc să pregătească piloţi care după absolvire să poată trece în aviaţia civilă, armata a preferat să închidă centrele de pregătire şi instruire. Asta în timp ce s-a calculat că în următorii 5 ani, Uniunea Europeană va avea nevoie de 25.000 de piloţi. Şi nu se ştie de unde-i va lua. În Ro