Într-un anumit fel, banul public este în Romania cel mai vulnerabil bun public.

Ştiu, veţi putea spune că banii nu sunt totul, că şubrezirea ţării se face simţită în straturi încă şi mai profunde.

Veţi putea spune, spre exemplu, că la nivel de mentalitate rămânem extrem de vulnerabili, că mai avem mult până la a ne vindeca infirmităţile cu care am rămas după 50 de ani de comunism şi de alienare sistematică a tot ceea ce era mai ales.

La fel de bine veţi putea spune că nici la nivel cultural nu suntem mai proaspeţi, că plătim încă tribut greu unei ortodoxii a distrugerii cum rar i-a fost dat altui colţ din Europa postbelică să experimenteze. Într-adevăr, nimic mai adevărat.

Dar handicapurile istorice pe care le-am moştenit odată ce sovieticii şi-au imprimat talpa bocancului pe fruntea României sunt totuşi cel mai dificil de surmontat, măcar pentru că necesită nu doar un efort de conştiinţă elaborat, ci şi un interval de timp adecvat, procesul de vindecare fiind, în sine unul, cronofag.

Ideea nu este nicidecum a evita plata către noi înşine a scadenţelor de tipul celor de mai sus, ci de a fi realişti şi de a ne propune termene şi ţinte pe măsura noastră. Pentru că, vedem, ni se întâmplă să rămânem adesea în urmă la sarcini infinit mai simple.

Or, acesta fiind contextul, administrarea judicioasă a banului public ar fi putut reprezenta pentru noi toţi un catartic test de vigilenţă, pragmatism şi, foarte important, de solidaritate.

Oricât de mult ne-ar fi solicitat acest travaliu, tot ar fi fost mai lipsit de complicaţii decât celelalte reparaţii pe care conjunctura nefastă oricum ne forţează ca, până la urmă, să le executăm.

Am fi fost cel puţin mai aşezaţi moral, cu siguranţă mai înstăriţi, iar societatea mai puţin afectată de plaga generalizată a suspiciunii, de lipsa de onoare, de gust şi de bun simţ.

Or, e clar ca lu